marți, 15 mai 2012

Generalul care a devenit sclav, sclavul care a devenit gladiator...iar restu' il stiti!

"Father to a murdered son, husband to a murdered wife
and I will have my vengeance, in this life or the next" - Russell Crowe in "Gladiator

Ca sa vorbim de pelicula lui Ridley Scott, "Gladiatorul", trebuie sa o putem face la un nivel mare. In principiu, acest lucru poate fi posibil, dat fiind faptul ca a readus pe ecrane, incepand cu noul mileniu, un gen de filme aparent disparut odata cu trecerea anilor, este vorba despre filmele cu accent "sword and sandal", asa pe "americaneste" vorbind (ati prins ideea, filme istorice). Iar pentru voi, cei putini imi imaginez, care nu ati vazut inca filmul, sa va spun despre ce e vorba pe scurt: generalului Maximus (Russell Crowe, premiat cu Oscar) i se acorda distinsa onoare de a fi liderul Imperiului Roman in vremuri de restriste, de catre muribundul "caesar" Marcus Aurelius (Richard Harris), insa nu apuca sa se "bucure" de acest prestigiu caci fiul imparatului, un idealist pe masura si un "villain" memorabil totodata in istoria cinematografiei, Commodus (Joaquin Phoenix) devine invidios si declanseaza o nebunie, condamnandu-l pe saracul Maximus la moarte. Acesta scapa insa si devine sclav iar in cele din urma gladiator, cautand cu fiecare lupta razbunarea.
Dar tind sa cred ca e mai mult decat atat, o simpla poveste de razbunare a unui "general care a devenit sclav, sclav devenit gladiator, gladiator care sfideaza un imperiu". Observandu-l a zecea oara, am remarcat mai mult si mai mult decat orice cu fiecare vizionare, obsesia si durerea lui Commodus. Pe cand altii probabil purtau o "ura" pentru acest personaj seducator de malefic, eu am devenit tot mai fascinat de suferinta lui. Ajutat si de o interpretare pe masura a tanarului Joaquin Phoenix, care din pacate nu s-a mai remarcat la acest nivel in niciun film (exceptie "Walk the Line), Commodus incearca sa guverneze Imperiul Roman cu o mana de fier si sa se impuna categoric, insa deciziile luate il vor forta sa se confrunte cu ceea ce, in final, merita.
Despre Crowe alias Maximus, personajul sau devenit legendar stiti mai cu totii. Un erou, ca fiecare altul, cu onoare si dorinta de a face dreptate, demonstrand ca uneori, nisipul Colosseumului poate face minuni si pentru un simplu sclav. Cel mai mare atu al filmului insa este rezistenta. Ramane deosebit de nou si incitant la fiecare vizionare, in timp ce alte "copycaturi" aparute in urma acestuia devin ba prea "uscate" in continut, ori prea pretentioase in morala. Filmul lui Ridley Scott este facut pe cat de simplu cu putinta. De la scena de inceput furtunoasa cu batalia din Germania si pana la scena finala nu exista un singur moment de distanta sau plictiseala. Luptele sunt atent filmate si coregrafiate, iar dialogurile, inspirate pe de-a intregul. Sigur ca nu ar mai fi fost la fel fara emblematica coloana sonora semnata in duet on-screen, ce imi face si-acuma pielea de gaina, Zimmer-Gerrard. Asadar, vedeti "Gladiatorul", chiar daca e a 10-a oara! A mers pentru mine. Si va mai merge inca. Un film care-i va rezista probabil celui mai important adversar cinematografic: trecerii timpului. Enjoy!

duminică, 13 mai 2012

50 de ani de violenta si tradare. Cand? Odata in America

"Today they asked you to get rid of Joe, tomorro they'll ask you to get rid of me.
Is that ok with you, cause it's not ok with me?", Robert De Niro in "Once Upon a Time in America

Filmul "A fost odata in America" de Sergio Leone este un poem epic al razbunarii si loialitatii in momente grele pentru poporul american, timpuri bune pentru gangsterii americani. Insa pelicula are calitatea de a se distinge de tiparul povestii strategice despre gangsteri. E un film monumental, care in decursul a aproximativ patru ore isi propune sa prezinte vietile unor prieteni de pe strazile New-York-ului si ascendenta lor in ierarhia mafiotilor. Punctul forte al filmului sta in seria de flashback-uri si cadre frumos conturate ce imbina trecutul cu prezentul, punandu-l pe marele Robert De Niro in prim-plan in timp ce revine inapoi in marele oras incercand sa afle cine l-a contactat dupa atata timp in care a stat in exil, plin de regrete, traind cu constiinta incarcata ce-l facea sa creada ca si-a tradat prietenii de-o viata. Lucrurile ajung sa nu fie chiar asa, iar filmul reia povestea de la originile sale, alternand-o cu ultima misiune pe care personajul lui De Niro vrea sa o duca pana la capat.
Filmul dispune de o durata exacta de trei ore si cincizeci de minute, insa acum cand ma uit inapoi la el, mi se pare prea scurt. As fi vrut sa nu se mai termine niciodata. Ce-ar putea fi interesant si atat de placut la un film despre criminali, care duc o astfel de viata de cand sunt mici? (ati putea intreba voi). Adevarul e ca povestea e atat de frumos construita incat nu poti sa-ti iei ochii de pe ecran si, pentru ca traim intr-o lume in care se fac comparatii la tot pasul, spre deosebire de "Godfather", filmul ofera foarte mult suflet, astfel incat, sa-l vezi pe De Niro si toate celelalte personaje ce graviteaza in jurul sau impreuna sau impotriva lui, nu poate sa nu-ti aduca la sfarsitul vizionarii o urma de regret pe inima. Leone isi impune maiestria (pentru ultima oara din pacate, acesta fiind ultimul sau film), insa o face atat de bine. In toate cele aproape patru ore de film nu exista o secventa irosita; scena cu telefonul ce suna in abundenta, prima oara in prezent, urmarit de ochii personajului lui De Niro, si pana in amintirea lui cand si-a dat prietenii pe mana politiei, scena cu opiumul, care poate sau nu sugera spectatorului ca totul a fost un vis si, de asemenea, nu putem uita tranzitia de la tinerete la batranete, prin faimosul cadru filmat in oglinda, pe acordurile muzicale ale piesei "Yesterday", de Beatles. Sigur ca intr-un astfel de film te poti astepta la excesiv de multa violenta, sau expuneri socante ale catorva lucruri, insa in pelicula de fata ele contribuie definitiv la sentimentul de implinire de la sfarsitul vizionarii lui. Imi amintesc si acum mai clar ca niciodata scena cu prajitura, ce nu poate sa nu-ti trezeasca vreo emotie, sau uciderea celui mai tanar copil din banda lui Noodles (De Niro).
La momentul lansarii filmul a fost "ciopartit", fiind scurtat la aproximativ 90 de minute, o decizie care a fost una dintre cele mai proaste, daca nu cea mai proasta, luata vreodata in industria cinematografiei. Regizorul filmului, colosalul Sergio Leone si-a semnat ultima capodopera cu acest film desi incepuse sa-si contureze in minte urmatorul proiect, o ampla expunere a bataliei de la Stalingrad, lucru care din nefericire nu s-a mai concretizat. Ca fan absolut al acestui om pe care il consider regizorul meu de suflet, cel mai bun, nu pot sa nu remarc marea mostenire lasata noua, oamenilor, cinefililor; westernurile sale au redefinit violenta de pe ecrane si realismul din pelicule (ce avea sa-l inspire la maximum pe Tarantino), iar "alianta" cu cel mai mare actor de la inceputul anilor '80, Robert De Niro, pentru acest film, avea sa-i termine de completat mostenirea lasata in urma. Pentru asta, va invit nu numai sa vizionati "Once Upon a Time in America", ci si intreaga lui munca. Asadar, vizionare placuta!

marți, 8 mai 2012

Dualitatea omului in "Full Metal Jacket"

Clasicul moment comic de rivalitate in filmul lui Kubrick, "Platosa de metal"

Un om ajunge la apogeul carierei sale: 31 de ani petrecuti in industria filmului, dedicandu-se si punand suflet in fiecare dintre ele mai mult decat orice alt regizor. Controversatul si perfectionistul Stanley Kubrick si-a pus amprenta de capodopera pe ultima sa mare realizare: filmul "Full Metal Jacket" din 1987. Dupa o gama variata de genuri de filme ce a suprapus o paleta intreaga, de la SF la drama, de la film de epoca la cel de groaza, Kubrick isi povesteste unica si "nemaispusa" viziune asupra razboiului din Vietnam.
Construit pe doua parti ce functioneaza la rang inalt una cu cealalta, actiunea este povestita prin intermediul soldatului Joker (Matthew Modine), care asista la "brutalitatea" echivalata cu antrenamentul de puscas marin, si la "brutalitatea" razboiului din acea tara care a reprezentat o pata in istoria Americii. Cele doua parti se intreprind una in cealalta si scot la iveala, asa cum Joker mentioneaza ipotetic la un moment dat, "dualitatea omului", in lupta si in suflet.
Kubrick renunta din primul moment la entuziasmul soldatilor, "visatorii" puscasi marini, si ii pune fata in fata cu sergentul Hartman (R.Lee Ermey, care ma mir ca nu a ragusit in timpul filmarilor, la cat tipa si injura la fiecare soldat in parte). Printre soldati, se regasesc tot felul de personalitati, insa probabil cea mai afectata de aceasta instructie militara dura, este cea a soldatului Pyle (sub o interpretare infricosatoare a lui Vincent D'Onofrio). Si ca sa recunosti un film de Kubrick, pe langa miscarea obsedanta de traveling a camerei, avem si "shot-ul" unei fete diabolice sau pline de ura, printr-un zoom de viteza medie, la fel ca si in "A Clockwork Orange", sau amintiti-va, Jack Nicholson in "The Shining". Prima parte a filmului se concluzioneaza cu efectul oribil al vulgaritati si violentei verbale si non-verbale si a instigarii la violenta, ce isi are consecintele sale. In a doua parte, tot prin ochii soldatului Joker, vedem cum armata americana, impartita si dezbinata prin orase vietnameze, incearca sa supravietuiasca macelului din "razboiul de la peste 30.000 de km distanta de casa", dar si nebuniei ce vine odata cu ororile sale. Perspectiva lui Joker, care tanjeste oarecum dupa "primul om pe care vrea sa-l ucida" i se schimba rapid cand vede cum au loc de fapt luptele, care nu sunt viu colorate prin drapelurile ce reprezinta triumful, sau marsul eroilor soldati. Ele sunt lupte de strada, prafuite si cenusii de la multitudinea gaz fumigen si grenade, iar cand este pus fata in fata cu primul sau "kill", sa spunem ca nu-i iese exact asa cum se asteptase.
Nefiind chiar apreciat la maxim de critici la momentul lansarii, "Full Metal Jacket" a crescut in timp, mai degraba decat la finele anilor '80. Probabil din cauza faptului ca americanii fusesera satuli de "anti-war movies", si probabil ca, din acest punct de vedere filmul a aparut un picut prea tarziu, Vietnamul fiind taram de poveste plina de violenta eficienta in filme ca "Plutonul", "Apocalypse Now", sau "The Deer Hunter". Insa printre toate acestea, sta bine si filmul de fata. Viziunea lui Kubrick este unica iar pentru acei fani care au uitat sau nebagat de seama criticii de film la momentul respectiv au stiut de ce sa se bucure. PS: surprinzator de buna coloana sonora, merge colosal in raport cu filmul. Nu-l ratati!

sâmbătă, 5 mai 2012

E vremea "Razbunatorilor"! in 3D

 "If we cannot protect the Earth, you can be damn sure we'll avenge it" - Tony Stark, in Marvel's The Avengers

Patru ani in pre-productie si asteptat de intregul arsenal al fanilor Marvel. Si acum, impresiile mele referitoare la unul dintre cele mai asteptate filme ale anului, "The Avengers". Asadar, va spun din start! Daca vreti sa vedeti un film bun in cinematografe anul asta, v-as sugera sa incepeti cu primul. Am avut aceasta prima ocazie si am profitat de ea. Rezultatul: s-a meritat, pe deplin chiar! "The Avengers" este un triumf, in tot ceea ce-i sta cu putinta. Si are in fata sansa de a fi cel mai vizionat, bine incasat si produs film Marvel dintotdeauna. Ar merita asta, mai ales dupa patru ani de asteptare care iata, au meritat a fi in fiecare minut si secunda scursa.
Filmul incepe cu Nick Fury (Samuel Jackson) incercand sa i se opuna mult mai diabolicului si rautaciosului, de data aceasta, Loki (Tom Hiddleston) in a-si adjudeca in posesie cubul Tesaract, care aparent poate face legatura intre mai multe lumi, si in mana cui nu trebuie le poate distruge pe toate. Dar, ne dam seama ca de fapt asta este simplul pretext al filmului pentru a-i aduna laolalta pe Iron Man, Thor, Captain America si restul intr-o misiune de salvare a omenirii. Stiu ca o asemenea descriere nu i-ar face dreptate filmului. Si asta pentru ca "it's all about the characters". Totul sta in chimia dintre personaje, orgoliul lor si conflictele prin care trec. Toate aceste lucruri combinate cu one-line-uri si schimburi de replici rapide si amuzante te tin lipit de ecran doua ore si jumatate. Secretul succesului pe care il inregistreaza filmul in fata spectatorului i se datoreaza in principal regizorului si scenaristului Joss Whedon, "un fanboy" dedicat acestor personaje cu superputeri care si-a format blockbuster-ul pe baza a ceea ce stia, indragea si iubea la aceste personaje. Modul lor aparte de a fi, a gandi si comunica unul cu celalalt. De departe plusul filmului! Si exact asta se intampla atunci cand nu-i dai dreptate cuiva la inceput iar apoi ajunge sa-ti dea peste nas. Exact ceea ce, cu succes, Whedon a facut. Probabil nu chiar satisfacuti cu alegerea facuta in cine va fi responsabil pentru regia filmului, fanii au fost oarecum impasibili la recunoasterea lui Whedon la "carma" productiei. Insa cand pui de fapt un om care a crescut cu aceste personaje, care probabil toata viata a vrut sa faca un film cu ele, rezultatul poate fi unul chiar peste masura, chiar daca omul in sine e doar un simplu "fanboy".
Vorbind putin si de personaje acum: de departe Iron Man (Robert Downey Jr.) ramane probabil cel mai complex personaj din istoria Marvel, ajutat probabil si de faptul ca Downey e la fel si in viata de zi cu zi, insa el este cel care contribuie decisiv la tonul comic al filmului. Thor (Chris Hemsworth) pare ceva mai inteligent decat in filmul dedicat lui, dar parca tot la fel de nervos si arogant (dar asta presupun ca face parte din elementele de baza ale comportamentului supereroului), iar Hulk, oh boy, Hulk e legenda! Din momentul in care se face mare si verde, actiunea filmului se ridica spectacuos si efectele isi fac treaba nemaipomenit. Mark Ruffalo l-a interpretat pe Hulk cu ajutorul tehnologiei "motion-capture" folosita in principal si pe Gollum in "Stapanul inelelor", insa rolul, trebuie sa spun, i se potriveste ca o manusa. S-au facut doua filme Hulk pana acuma, unul din ele tind sa-l mai consider film (versiunea din 2003 a lui Ang Lee, cu Eric Bana), insa de fiecare data, eroul era portretizat ca un mostru prost, care nu gandeste si crapa tot in jurul lui. Ma bucur sa vad ca de data asta au reusit sa indrepte lucrul acesta, pentru ca desi crapa tot in jurul lui, ei bine, monstrul asta chiar are personalitate. Scarlett Johansson in rolul Black Widow este surprinzator de eficienta, iar Hawkeye (J.Renner) si Captain America (C.Evans) sunt de decor. Filmul isi merita toti banii iar cat despre 3D, surprinzator de spectaculos! Sigur ca in primele 15 minute imaginea este cam "dark" si nu prea intelegi exact cum stau lucrurile pe ecran, insa batalia finala merita totul! Probabil deficitul consta in faptul ca tehnologia 3D a fost post-convertita, cum este cazul mai-tuturor filmelor ce se fac momentan in 3D. Se pare ca tot "Avatar-ul" lui James Cameron ramane complet la acest capitol. Asadar, fara sa ma mai lungesc, mergeti la cinema cat mai devreme, faceti-va rezervare si va garantez ca merita toti banii!