Generalul care a devenit sclav, sclavul care a devenit gladiator...iar restu' il stiti!

"Father to a murdered son, husband to a murdered wife

and I will have my vengeance, in this life or the next" - Russell Crowe in "Gladiator

Ca sa vorbim de pelicula lui Ridley Scott, "Gladiatorul", trebuie sa o putem face la un nivel mare. In principiu, acest lucru poate fi posibil, dat fiind faptul ca a readus pe ecrane, incepand cu noul mileniu, un gen de filme aparent disparut odata cu trecerea anilor, este vorba despre filmele cu accent "sword and sandal", asa pe "americaneste" vorbind (ati prins ideea, filme istorice). Iar pentru voi, cei putini imi imaginez, care nu ati vazut inca filmul, sa va spun despre ce e vorba pe scurt: generalului Maximus (Russell Crowe, premiat cu Oscar) i se acorda distinsa onoare de a fi liderul Imperiului Roman in vremuri de restriste, de catre muribundul "caesar" Marcus Aurelius (Richard Harris), insa nu apuca sa se "bucure" de acest prestigiu caci fiul imparatului, un idealist pe masura si un "villain" memorabil totodata in istoria cinematografiei, Commodus (Joaquin Phoenix) devine invidios si declanseaza o nebunie, condamnandu-l pe saracul Maximus la moarte. Acesta scapa insa si devine sclav iar in cele din urma gladiator, cautand cu fiecare lupta razbunarea.
Dar tind sa cred ca e mai mult decat atat, o simpla poveste de razbunare a unui "general care a devenit sclav, sclav devenit gladiator, gladiator care sfideaza un imperiu". Observandu-l a zecea oara, am remarcat mai mult si mai mult decat orice cu fiecare vizionare, obsesia si durerea lui Commodus. Pe cand altii probabil purtau o "ura" pentru acest personaj seducator de malefic, eu am devenit tot mai fascinat de suferinta lui. Ajutat si de o interpretare pe masura a tanarului Joaquin Phoenix, care din pacate nu s-a mai remarcat la acest nivel in niciun film (exceptie "Walk the Line), Commodus incearca sa guverneze Imperiul Roman cu o mana de fier si sa se impuna categoric, insa deciziile luate il vor forta sa se confrunte cu ceea ce, in final, merita.
Despre Crowe alias Maximus, personajul sau devenit legendar stiti mai cu totii. Un erou, ca fiecare altul, cu onoare si dorinta de a face dreptate, demonstrand ca uneori, nisipul Colosseumului poate face minuni si pentru un simplu sclav. Cel mai mare atu al filmului insa este rezistenta. Ramane deosebit de nou si incitant la fiecare vizionare, in timp ce alte "copycaturi" aparute in urma acestuia devin ba prea "uscate" in continut, ori prea pretentioase in morala. Filmul lui Ridley Scott este facut pe cat de simplu cu putinta. De la scena de inceput furtunoasa cu batalia din Germania si pana la scena finala nu exista un singur moment de distanta sau plictiseala. Luptele sunt atent filmate si coregrafiate, iar dialogurile, inspirate pe de-a intregul. Sigur ca nu ar mai fi fost la fel fara emblematica coloana sonora semnata in duet on-screen, ce imi face si-acuma pielea de gaina, Zimmer-Gerrard. Asadar, vedeti "Gladiatorul", chiar daca e a 10-a oara! A mers pentru mine. Si va mai merge inca. Un film care-i va rezista probabil celui mai important adversar cinematografic: trecerii timpului. Enjoy!

50 de ani de violenta si tradare. Cand? Odata in America

"Today they asked you to get rid of Joe, tomorro they'll ask you to get rid of me.

Is that ok with you, cause it's not ok with me?", Robert De Niro in "Once Upon a Time in America

Filmul "A fost odata in America" de Sergio Leone este un poem epic al razbunarii si loialitatii in momente grele pentru poporul american, timpuri bune pentru gangsterii americani. Insa pelicula are calitatea de a se distinge de tiparul povestii strategice despre gangsteri. E un film monumental, care in decursul a aproximativ patru ore isi propune sa prezinte vietile unor prieteni de pe strazile New-York-ului si ascendenta lor in ierarhia mafiotilor. Punctul forte al filmului sta in seria de flashback-uri si cadre frumos conturate ce imbina trecutul cu prezentul, punandu-l pe marele Robert De Niro in prim-plan in timp ce revine inapoi in marele oras incercand sa afle cine l-a contactat dupa atata timp in care a stat in exil, plin de regrete, traind cu constiinta incarcata ce-l facea sa creada ca si-a tradat prietenii de-o viata. Lucrurile ajung sa nu fie chiar asa, iar filmul reia povestea de la originile sale, alternand-o cu ultima misiune pe care personajul lui De Niro vrea sa o duca pana la capat.
Filmul dispune de o durata exacta de trei ore si cincizeci de minute, insa acum cand ma uit inapoi la el, mi se pare prea scurt. As fi vrut sa nu se mai termine niciodata. Ce-ar putea fi interesant si atat de placut la un film despre criminali, care duc o astfel de viata de cand sunt mici? (ati putea intreba voi). Adevarul e ca povestea e atat de frumos construita incat nu poti sa-ti iei ochii de pe ecran si, pentru ca traim intr-o lume in care se fac comparatii la tot pasul, spre deosebire de "Godfather", filmul ofera foarte mult suflet, astfel incat, sa-l vezi pe De Niro si toate celelalte personaje ce graviteaza in jurul sau impreuna sau impotriva lui, nu poate sa nu-ti aduca la sfarsitul vizionarii o urma de regret pe inima. Leone isi impune maiestria (pentru ultima oara din pacate, acesta fiind ultimul sau film), insa o face atat de bine. In toate cele aproape patru ore de film nu exista o secventa irosita; scena cu telefonul ce suna in abundenta, prima oara in prezent, urmarit de ochii personajului lui De Niro, si pana in amintirea lui cand si-a dat prietenii pe mana politiei, scena cu opiumul, care poate sau nu sugera spectatorului ca totul a fost un vis si, de asemenea, nu putem uita tranzitia de la tinerete la batranete, prin faimosul cadru filmat in oglinda, pe acordurile muzicale ale piesei "Yesterday", de Beatles. Sigur ca intr-un astfel de film te poti astepta la excesiv de multa violenta, sau expuneri socante ale catorva lucruri, insa in pelicula de fata ele contribuie definitiv la sentimentul de implinire de la sfarsitul vizionarii lui. Imi amintesc si acum mai clar ca niciodata scena cu prajitura, ce nu poate sa nu-ti trezeasca vreo emotie, sau uciderea celui mai tanar copil din banda lui Noodles (De Niro).
La momentul lansarii filmul a fost "ciopartit", fiind scurtat la aproximativ 90 de minute, o decizie care a fost una dintre cele mai proaste, daca nu cea mai proasta, luata vreodata in industria cinematografiei. Regizorul filmului, colosalul Sergio Leone si-a semnat ultima capodopera cu acest film desi incepuse sa-si contureze in minte urmatorul proiect, o ampla expunere a bataliei de la Stalingrad, lucru care din nefericire nu s-a mai concretizat. Ca fan absolut al acestui om pe care il consider regizorul meu de suflet, cel mai bun, nu pot sa nu remarc marea mostenire lasata noua, oamenilor, cinefililor; westernurile sale au redefinit violenta de pe ecrane si realismul din pelicule (ce avea sa-l inspire la maximum pe Tarantino), iar "alianta" cu cel mai mare actor de la inceputul anilor '80, Robert De Niro, pentru acest film, avea sa-i termine de completat mostenirea lasata in urma. Pentru asta, va invit nu numai sa vizionati "Once Upon a Time in America", ci si intreaga lui munca. Asadar, vizionare placuta!

Dualitatea omului in "Full Metal Jacket"

Clasicul moment comic de rivalitate in filmul lui Kubrick, "Platosa de metal"

Un om ajunge la apogeul carierei sale: 31 de ani petrecuti in industria filmului, dedicandu-se si punand suflet in fiecare dintre ele mai mult decat orice alt regizor. Controversatul si perfectionistul Stanley Kubrick si-a pus amprenta de capodopera pe ultima sa mare realizare: filmul "Full Metal Jacket" din 1987. Dupa o gama variata de genuri de filme ce a suprapus o paleta intreaga, de la SF la drama, de la film de epoca la cel de groaza, Kubrick isi povesteste unica si "nemaispusa" viziune asupra razboiului din Vietnam.
Construit pe doua parti ce functioneaza la rang inalt una cu cealalta, actiunea este povestita prin intermediul soldatului Joker (Matthew Modine), care asista la "brutalitatea" echivalata cu antrenamentul de puscas marin, si la "brutalitatea" razboiului din acea tara care a reprezentat o pata in istoria Americii. Cele doua parti se intreprind una in cealalta si scot la iveala, asa cum Joker mentioneaza ipotetic la un moment dat, "dualitatea omului", in lupta si in suflet.
Kubrick renunta din primul moment la entuziasmul soldatilor, "visatorii" puscasi marini, si ii pune fata in fata cu sergentul Hartman (R.Lee Ermey, care ma mir ca nu a ragusit in timpul filmarilor, la cat tipa si injura la fiecare soldat in parte). Printre soldati, se regasesc tot felul de personalitati, insa probabil cea mai afectata de aceasta instructie militara dura, este cea a soldatului Pyle (sub o interpretare infricosatoare a lui Vincent D'Onofrio). Si ca sa recunosti un film de Kubrick, pe langa miscarea obsedanta de traveling a camerei, avem si "shot-ul" unei fete diabolice sau pline de ura, printr-un zoom de viteza medie, la fel ca si in "A Clockwork Orange", sau amintiti-va, Jack Nicholson in "The Shining". Prima parte a filmului se concluzioneaza cu efectul oribil al vulgaritati si violentei verbale si non-verbale si a instigarii la violenta, ce isi are consecintele sale. In a doua parte, tot prin ochii soldatului Joker, vedem cum armata americana, impartita si dezbinata prin orase vietnameze, incearca sa supravietuiasca macelului din "razboiul de la peste 30.000 de km distanta de casa", dar si nebuniei ce vine odata cu ororile sale. Perspectiva lui Joker, care tanjeste oarecum dupa "primul om pe care vrea sa-l ucida" i se schimba rapid cand vede cum au loc de fapt luptele, care nu sunt viu colorate prin drapelurile ce reprezinta triumful, sau marsul eroilor soldati. Ele sunt lupte de strada, prafuite si cenusii de la multitudinea gaz fumigen si grenade, iar cand este pus fata in fata cu primul sau "kill", sa spunem ca nu-i iese exact asa cum se asteptase.
Nefiind chiar apreciat la maxim de critici la momentul lansarii, "Full Metal Jacket" a crescut in timp, mai degraba decat la finele anilor '80. Probabil din cauza faptului ca americanii fusesera satuli de "anti-war movies", si probabil ca, din acest punct de vedere filmul a aparut un picut prea tarziu, Vietnamul fiind taram de poveste plina de violenta eficienta in filme ca "Plutonul", "Apocalypse Now", sau "The Deer Hunter". Insa printre toate acestea, sta bine si filmul de fata. Viziunea lui Kubrick este unica iar pentru acei fani care au uitat sau nebagat de seama criticii de film la momentul respectiv au stiut de ce sa se bucure. PS: surprinzator de buna coloana sonora, merge colosal in raport cu filmul. Nu-l ratati!

E vremea "Razbunatorilor"! in 3D

 "If we cannot protect the Earth, you can be damn sure we'll avenge it" - Tony Stark, in Marvel's The Avengers

Patru ani in pre-productie si asteptat de intregul arsenal al fanilor Marvel. Si acum, impresiile mele referitoare la unul dintre cele mai asteptate filme ale anului, "The Avengers". Asadar, va spun din start! Daca vreti sa vedeti un film bun in cinematografe anul asta, v-as sugera sa incepeti cu primul. Am avut aceasta prima ocazie si am profitat de ea. Rezultatul: s-a meritat, pe deplin chiar! "The Avengers" este un triumf, in tot ceea ce-i sta cu putinta. Si are in fata sansa de a fi cel mai vizionat, bine incasat si produs film Marvel dintotdeauna. Ar merita asta, mai ales dupa patru ani de asteptare care iata, au meritat a fi in fiecare minut si secunda scursa.
Filmul incepe cu Nick Fury (Samuel Jackson) incercand sa i se opuna mult mai diabolicului si rautaciosului, de data aceasta, Loki (Tom Hiddleston) in a-si adjudeca in posesie cubul Tesaract, care aparent poate face legatura intre mai multe lumi, si in mana cui nu trebuie le poate distruge pe toate. Dar, ne dam seama ca de fapt asta este simplul pretext al filmului pentru a-i aduna laolalta pe Iron Man, Thor, Captain America si restul intr-o misiune de salvare a omenirii. Stiu ca o asemenea descriere nu i-ar face dreptate filmului. Si asta pentru ca "it's all about the characters". Totul sta in chimia dintre personaje, orgoliul lor si conflictele prin care trec. Toate aceste lucruri combinate cu one-line-uri si schimburi de replici rapide si amuzante te tin lipit de ecran doua ore si jumatate. Secretul succesului pe care il inregistreaza filmul in fata spectatorului i se datoreaza in principal regizorului si scenaristului Joss Whedon, "un fanboy" dedicat acestor personaje cu superputeri care si-a format blockbuster-ul pe baza a ceea ce stia, indragea si iubea la aceste personaje. Modul lor aparte de a fi, a gandi si comunica unul cu celalalt. De departe plusul filmului! Si exact asta se intampla atunci cand nu-i dai dreptate cuiva la inceput iar apoi ajunge sa-ti dea peste nas. Exact ceea ce, cu succes, Whedon a facut. Probabil nu chiar satisfacuti cu alegerea facuta in cine va fi responsabil pentru regia filmului, fanii au fost oarecum impasibili la recunoasterea lui Whedon la "carma" productiei. Insa cand pui de fapt un om care a crescut cu aceste personaje, care probabil toata viata a vrut sa faca un film cu ele, rezultatul poate fi unul chiar peste masura, chiar daca omul in sine e doar un simplu "fanboy".
Vorbind putin si de personaje acum: de departe Iron Man (Robert Downey Jr.) ramane probabil cel mai complex personaj din istoria Marvel, ajutat probabil si de faptul ca Downey e la fel si in viata de zi cu zi, insa el este cel care contribuie decisiv la tonul comic al filmului. Thor (Chris Hemsworth) pare ceva mai inteligent decat in filmul dedicat lui, dar parca tot la fel de nervos si arogant (dar asta presupun ca face parte din elementele de baza ale comportamentului supereroului), iar Hulk, oh boy, Hulk e legenda! Din momentul in care se face mare si verde, actiunea filmului se ridica spectacuos si efectele isi fac treaba nemaipomenit. Mark Ruffalo l-a interpretat pe Hulk cu ajutorul tehnologiei "motion-capture" folosita in principal si pe Gollum in "Stapanul inelelor", insa rolul, trebuie sa spun, i se potriveste ca o manusa. S-au facut doua filme Hulk pana acuma, unul din ele tind sa-l mai consider film (versiunea din 2003 a lui Ang Lee, cu Eric Bana), insa de fiecare data, eroul era portretizat ca un mostru prost, care nu gandeste si crapa tot in jurul lui. Ma bucur sa vad ca de data asta au reusit sa indrepte lucrul acesta, pentru ca desi crapa tot in jurul lui, ei bine, monstrul asta chiar are personalitate. Scarlett Johansson in rolul Black Widow este surprinzator de eficienta, iar Hawkeye (J.Renner) si Captain America (C.Evans) sunt de decor. Filmul isi merita toti banii iar cat despre 3D, surprinzator de spectaculos! Sigur ca in primele 15 minute imaginea este cam "dark" si nu prea intelegi exact cum stau lucrurile pe ecran, insa batalia finala merita totul! Probabil deficitul consta in faptul ca tehnologia 3D a fost post-convertita, cum este cazul mai-tuturor filmelor ce se fac momentan in 3D. Se pare ca tot "Avatar-ul" lui James Cameron ramane complet la acest capitol. Asadar, fara sa ma mai lungesc, mergeti la cinema cat mai devreme, faceti-va rezervare si va garantez ca merita toti banii!

Road to "The Avengers"

"Razbunatorii" se aduna pe marile ecrane incepand cu vineri, 4 mai 2012

Floricele pe campii, vine luna mai copii! Si o data cu ea, se deschide sezonul blockbusterelor la cinema. Si ce poate fi mai incitant decat sa il vezi chiar pe primul, si unul dintre cele mai asteptate anul acesta. Iron Man, Hulk, Thor, Captain America intr-un singur film si o gramada de popcorn: reteta unui "feel-good movie" in cinematografe, la inceputul verii. Si pentru ca vorbim de-atatea personaje, toate intr-un singur film, m-am gandit sa fac un scurt istoric al peliculei, sa vedem de unde s-a plecat si unde am ajuns: "road to The Avengers".
Povestea a intrat in pre-productie inca de la sfarsitul anului 2008, atunci cand filmele cu supereroi se instalau pe marile ecrane unele dupa altele, iar scenele de la sfarsitul fiecarui film in parte nu putea decat sa iti amane acea curiozitate despre filmul care avea sa fie lansat acuma, in 2012.
Totul a inceput cu Iron Man in vara anului 2008. Prezenta lui Downey Jr. pe ecran a fost mai mult decat inspirata, iar alegerea lui mai mult decat substantiala, personajul Tony Stark reprezentandu-i intru-totul personalitatea de excentric, carismatic si playboy. Succesul filmului a stat in totalitate in mainile lui iar cea mai mare calitate a filmului a fost prospetimea de care a dispus. Filmul era tot ce-ti puteai dori: o poveste de aventura cu umor sec, un "villain" a la Jeff Bridges fabulos si, bineinteles, promisiunea unui "sequel". Dar ce avea sa fie aceasta continuare? Sigur, ca multi n-au ramas in sali sa vada si scena de dupa generic, insa dupa aparitia filmului pe dvd, lumea a inceput sa sesizeze ceva interesant; o scena mica, dar pusa "on spot": il vedem pe Samuel L. Jackson intr-o incercare de a-l recruta pe Stark in asa-numita "The Avengers Initiative", ceva inca necunoscut pe-atunci.

Tot in continuarea acestui mare succes de casa, la o luna dupa premiera lui Iron Man, am avut ocazia sa-l vedem si pe "monstruletul verde", Hulk, sub intruchiparea lui Edward Norton. Un fel de remake al versiunii "Hulk, uriasul" din 2003, pelicula a reusit sa-l readuca cu succes pe ecrane pe cunoscutul supererou Marvel. Filmul si-a facut treaba la box-office, avand incasari totale de peste 263 de milione de dolari, iar atat publicul cat si criticii au fost multumiti de acest film, dupa "cosmarul obositor" din 2003, care sub bagheta lui Ang Lee, a esuat lamentabil, dand dureri de cap publicului prin montajul obositor. Greselile acumulate de respectivul film au fost corectate si ajustate in versiunea de fata a filmului, acesta castigand teren printr-un ritm ametitor, si o derulare a actiunii care te tine in priza. Ce-l uneste pe Incredibilul Hulk de restul "supereroilor razbunatori", este intr-un fel, scena de final a filmului, unde Tony Stark apare in discutie cu generalul ce si-a dezvoltat o obsesie in cautarea lui Hulk, Ross. Controversa din spatele "The Avengers" si problema cea mai mare cu care, zic eu, s-au confruntat a fost aceea ca Norton si producatorii filmului nu au putut ajunge la o decizie conclusiva, si a fost imediat decisa schimbarea lui cu ceva mai putin cunoscutul actor, Mark Ruffalo. Daca asta va fi sau nu o problema, vom vedea!

 Succesul primului Iron Man nu a mai putut astepta amanarii unei continuari, asa ca, Downey Jr., impreuna cu Mickey Rourke, din nou Sam Jackson, Gwyneth Paltrow si Scarlett Johansson au dat startul mult-asteptatei continuari Iron Man 2, care avea sa vorbeasca ceva mai mult despre initiativa "The Avengers". In ciuda acestui fapt, filmul a parut ceva mai deplasat decat prima parte si nu a reusit sa atraga atentia atat de tare pe cat ar fi trebuit. Cu toate ca efectele speciale au fost foarte bune, iar Mickey Rourke a fost intr-o forma de zile mari, filmul cade usor la capitolul poveste. Apare Scarlett Johansson in rolul personajului misterios Natasha Romanoff, pe care o vom vedea sub intitulatura "Black Widow", vedem de asemnea discutii cu Nick Fury (S.L.Jackson) si referinte la Captain America, mai exact scutul sau, aflat in posesia lui Stark. Iron Man 3 se va lansa, din cate se pare, anul viitor. Scena de final este preferata mea dintre toate si anunta urmatorul supererou pe care il vom vedea pasind pe ecran.

 La inceputul verii 2011 am interactionat cu insusi "zeul tunetului", Thor, fiul lui Odin, film inspirat din apreciatele benzi desenate de pe taramul Asgard. Avandu-l in rolul titular pe debutantul australian Chris Hemsworth, povestea "zeului cu plete blonde" a fost una inspirata. Ajutat de regia maestrului in adaptari dupa Shakespeare, Kenneth Branagh, Thor a avut succes de pe urma actorilor in roluri secundare, Anthony Hopkins, mai mult decat eficient in rolul lui Odin, Tom Hiddleston, fratele, rivalul sau si principalul antagonist din "The Avengers" si chiar si Natalie Portman, a carei interpretare, chiar daca de nivelul ridicolului, a functionat bine in ton cu filmul. O aparitie cameo in film: Jeremy Renner in rolul lui Hawkeye, pe care il vom vedea in cateva zile.

Nu mult dupa succesul filmului, care va beneficia si el la randul lui de o continuare, in acelasi an apare si Captain America: Primul Razbunator, primul din simplul motiv ca actiunea se petrece inaintea celorlalte din "seria Marvel". Povestea, construita in jurul lui Steve Rogers functioneaza superb in prima jumatate de ora, dupa care totul devine putin cam prea holywoodian, dar asta nu afecteaza prea tare filmul. Problema pentru spectatori si pentru fanii capitanului au fost mult prea putinele lupte cu nazisti, si asta chiar daca Hugo Weaving, in rolul lui Red Skull fusese superb. De asemenea, o alta problema care a rasarit printre fanii mult-asteptatului film este costumul lui Captain America, frumos in primul film, dar mai putin credibil, se pare, in "The Avengers". Vom vedea daca si asta va fi un impediment.

Foarte interesant de vazut cum toti acesti eroi vor lucra laolalta sa salveze lumea, si mai interesant daca va fi ceva mai mult decat un "popcorn movie". Eu il voi vedea vineri si va invit si pe voi sa faceti la fel.
Acum, va ofer un mic cadou "spoilerit": un videoclip cu toate scenele care ii unesc pe eroi de la sfarsitul fiecarui film in parte, asa ca sa va faceti o idee. De mentionat: scenele au fost facute de Joss Whedon, regizorul "The Avengers". Scuzati calitatea slabuta a imaginii. Ne vedem la film!

Un "taur furios si violent" pe care nu-l place nimeni

Robert De Niro in aclamata capodopera a lui Scorsese, "Raging Bull"

Oare ce se intampla atunci cand pui fata in fata doi titani ai cinematografiei care, prin numeroasele colaborari, au reusit sa incheie unele dintre cele mai eficiente parteneriate, daca nu cel mai eficient, din intreaga industrie a filmului? Pentru ca exact asta dovedeste regia impecabila a maestrului Martin Scorsese, care orchestreaza cu o extraordinara eficacitate, magistrala interpretare a lui Robert De Niro. Aceasta tanara celebritate avea sa-si bifeze o a doua performanta concretizata cu un premiu Oscar (dupa "Nasul 2") si sa-si duca imaginea de promitator "actor metodist" la cel mai inalt nivel al carierei sale.
Sunt putine lucruri pe care De Niro nu le transpune pe ecran in rolul violentului si abuzivului boxer Jake LaMotta. De la incapatanare si ferocitate pe ring la violenta domestica si de la gelozie nebuna la regrete neconcretizate, LaMotta e un personaj pe care, pe toata durata filmului, il dispretuiesti; nu-i intelegi pornirile, violenta si dispretul din ochii acestui "taur furios". Ori, asta e si morala filmului, sau daca vreti pragul pe care Scorsese vrea sa-l atinga. El nu vrea sa-i simpatizam personajul, sa-l admiram, sau sa ne putem identifica cu el, cum facem de obicei cu eroii sau anti-eroii de pe ecran ci surprinde declinul cuiva promitator prin viciile si obsesiile sale. Filmul prezinta in imagine alb-negru magnifica si captivanta viata de bataus de pe strada a boxerului Jake LaMotta, de la inceputul promitator, aflat in contradictie cu viata personala dezastruoasa, si pana la apusul gloriei sale, respectiv perioada cat a stat la inchisoare. Colaborarea de indeaproape cu fratele sau Joey (Joe Pesci, intr-un prim rol memorabil fantastic), iar contrastul din alb si negru nu poate sa nu sugereze dificultatile in care sunt puse personajele prin actiunile pe care LaMotta le exercita si se rasfrang puternic asupra lor. Pe langa faptul ca este o bruta ce molesteaza pe oricine in jurul lui, De Niro nu da semne niciodat cum ca personajul sau ar fi rece intru-totul. Gelozia ce-i curge prin vene nu poate sa fie sau sa exprime duritatea si rezistenta acestei brute, ci chinurile si violenta la care recurge excesiv, ca urmare a obsesiilor sale.
Ca De Niro a creat un personaj memorabil pe ecran nu mai e un secret, ceea ce e foarte interesant insa este faptul ca la momentul aparitiei filmului, in 1980, Jake LaMotta ar fi vizionat pelicula impreuna cu sotia sa si ar fi negat ca s-a comportat vreodata atat de dur, insa partenera acestuia l-a contrazis ironic si foarte adevarat. Nu v-ar strica nici voua o vizionare privata a acestui film colosal, unul dintre cele mai bune si reprezentative din cultura "Americii de strada".

Odiseea unui om ganditor

      Tehnici de filmare inovatoare si muzica de Strauss in "2001: A Space Odyssey"

Exista multe filme la care suntem incitati, entuziasmati pe toata durata lor, iar la final simtim acea satisfactie, ca si cum ai spune raspicat "uau!!ce film fain am vazut!". Pe de o parte, exista filme care ne face sa contemplam, sa meditam asupra unor problematici filozofice sau metafizice cu care subiectul filmului respectiv se confrunta. De cele mai multe ori, optam pentru prima varianta pentru ca nu vrem decat sa ne simtim bine, relaxati si sa savuram momentul. Tocmai de aceea "2001: Odiseea Spatiala" este capodopera atat de neglijata de spectator, care prin frumusetea si mesajul ei nu il incanta pe cel care-o urmareste, ci "il plictiseste", "nu-i ofera dinamism, actiune, etc...". Am auzit multe remarci de astfel continut cand le spuneam unora "uita-te la 2001, filmul lui Kubrick". Parca de Kubrick mai auzisera, dar nu fusese suficient pentru a atrage atentia, iar cand ma intrebau despre ce e vorba, devenea complicat. Si nu intrebati de ce.
In fine, inchei aceasta prea mare paranteza din dorinta de a vorbi despre film si a oferi un mic "studiu" celor pasionati de "adevarata cinematografie" sau celor care au "atentat" la vizionarea filmului si, ori nu au rezistat pana la capat, ori nu au, vorba lor, "inteles nimic". Nu pretind ca sunt un "mare maestru" insa am avut placerea de a vedea filmul de trei ori si am descoperit cate-o noua "inventie" de fiecare data. Asadar, ca sa stiti de la inceput, filmul e deschis la interpretari, asa ca daca o sa va vina ideea ca "nu il intelegeti", nu este deloc asa. Filmul poate fi interpretat in mai multe feluri iar eu voi incerca sa ofer versiunea mea, si fara a apela in mare parte la "spoilere". Bun! Deci, filmul este structurat pe patru parti:
1. "The Dawn of Men"
Sunt acele prime 30 minute in care nimica nu se intampla, in viziunea unora. Nu este dialog si asta in mare parte pentru ca el nici nu fusese inca "inventat". Aceasta prima secventa ilustreaza "zorii umanitatii", vazand cum maimutele actioneaza in grup, li se dezvolta inteligenta si descopera, cuvantul-cheie al filmului si al omenirii deopotriva, "unealta". In viziunea lui Kubrick, aceasta transformare sau acaparare a inteligentei care in curand va fi a oamenilor, se face posibla prin aparitia unui obiect de natura extraterestra, un monolit. Descoperind inteligenta si spiritul creativ, actiunea se muta acolo unde omul, deja evoluat, traieste si calatoreste, in spatiu.
2. "Prima misiune"
In aceasta a doua parte, vedem cum omul, impreuna cu uneltele sale, devenite deja ultra-sofisticate, convietuiesc in spatiu. Omul este atat de dependent de ele incat are nevoie de setari de gravitatie, instructiuni de folosire a toaletei, etc. Astfel, este descoperit din nou monolitul si atunci, ca si pe "timpul maimutelor", omul il intampina cu exaltare, uimire. Numai ca de aceasta data, foloseste camera video (o unealta deci) pentru a o inregistra, acapara ca atare. Ce se intampla mai departe in aceasta secventa, sunteti liber sa interpretati.
3. "Misiunea Jupiter"
Omul depinde atat de mult de uneltele sale tehnologice incat devine plictisit, monoton si foarte mic in acelasi timp in comparatie cu Universul. Cadrele cu astronautul Dave, incercand sa repare nava si neauzindu-se pe fundal sonor decat respiratia greoaie a acestuia este mai mult decat sugestiva. Fireste, ca aici intra in scena computerul HAL 9000 (ironic, este cel mai "uman" personaj din peisaj), care e programat sa rezolve dificultatile tehnice cu care echipajul se confrunta. Cand acesta esueaza in depistarea unei erori, omul se indoieste de "atotputernica masina" si incearca sa o deconecteze. Aceasta, mult prea inteligenta, isi da seama si comploteaza impotriva lui, insa nu tine cont de un lucru pe care omul il are in comun cu maimuta si anume, inventivitatea lui.
4. Drumul spre infinit
Ultima parte a filmului este si cea mai psihedelica si interpretativa. Castigand "razboiul impotriva masinii", omul calatoreste intr-o alta dimensiune (antologica secventa Stargate) si ajunge, surprinzator, intr-o simpla camera (unii ar spune de hotel). Asta ar fi de interpretat. Insa, privind camera respectiva ca pe o scena finala din ultimul act al filmului, ne dam seama de mesajul care se sustrage. Omul, nemaifiind in stransa legatura cu tehnologia, se "ofileste treptat", imbatraneste si isi traieste ultimele clipe de muritor, pentru ca apoi sa fie renascut, ca in ultima secventa a filmului.
Filmul este adeseori greu de urmarit insa poti tine pasul cu el, momentele de "build-up" sunt lungi, iar geniul lui Kubrick sta in fiecare secventa. Nu exista nici o scena in film fara cea mai mica semnificatie sau interpretare. Kubrick spunea ca suntem liberi sa interpretam filmul din orice punct de vedere filozofic si este de admirat miraculosul efort facut in realizarea lui. Efectele speciale fac filmul sa para "ca de ieri" iar mesajul acestuia si structura sa necesita efort de gandire si interpretare. Filmul "The Tree of Life" este un mic omagiu la adresa acestuia si o repetare, pot sa zic, a experientei cu care se poate confrunta spectatorul.
Este deja cunoscut faptul ca, la premiera filmului in cinematografe, in 1968, oamenii plecau in timpul proiectiei, nerezistand la scenele filmate usor, "slow" pe valsul "Blue Danube" al lui Strauss, insa in prezent filmul se studiaza peste tot si nu exista cinefil inrait fara sa-l vada.
Asadar, fara sa ma mai lungesc, va dau indemn la vizionare insa inainte de toate, daca o veti face prima oara, inarmati-va cu rabdare, fiti calmi si un sfat, nu va uitati la el daca sunteti obositi (nu veti rezista). Iar pentru cei care nu l-ati inteles, sper ca m-am facut cat de cat coerent in interpretarea filmului, sau macar v-am mai dat asa un ghiont si voua la vizionare. Sper sa va placa! Pe curand!

Nebunia de pe raul Kwai

              Finalul complet ipotetic al peliculei "The Bridge on the River Kwai"

Un "war movie" cu succes nu trebuie neaparat sa stea in mainile unui eveniment important sau a ilustrarii brutalitatii de orice fel a razboiului. E de-ajunsa individualizarea unor personaje, lupta cu sinele si "nebunia" din inauntrul unui om. Pentru ca asta ar descrie cu eficienta pelicula "Podul de pe raul Kwai". Chiar daca suna putin cam la fel cu o descriere a filmului ceva mai nou si mai cunoscut "Apocalypse Now", filmul de fata pare un precursor exemplar al acelor filme de razboi care au aratat lumii intregi brutalitatea de pe front, si care si-au insusit rapid titulatura de "anti-war films". ("Platoon", "Full Metal Jacket", "Saving Private Ryan",etc.)
Adaptare a unui roman scris de Pierre Boulle, filmul este povestit pe doua planuri. In timpul celui de-al doilea razboi modial, japonezii sub comanda malitiosului colonel Saito, au ca obiectiv construirea unui pod pe raul Kwai pentru a face legatura mai usor intre Bangkok (Thailanda) si Rangoon (Birmania), si folosind prizonierii de razboi britanici aflati sub comanda colonelului Nicholson (Alec Guiness, intr-un rol premiat cu Oscar). Acesta refuza cooperarea cu colonelul japonez si este pedepsit in mai multe randuri, pentru ca mai apoi sa ajunga la o intelegere, si sa construiasca el insusi podul respectiv. Folosind soldatii britanici si lucrand cot la cot cu ei, Nicholson ajunge sa ii demonstreze "eficienta britanica", colonelului. Intre timp, "fortele aliate" organizeaza o ofensiva condusa de un "proaspat evadat" din respectivul lagar, avand ca obiectiv anume distrugerea podului.
Regizorul David Lean conduce filmul spre un apogeu final de exceptie si foarte ironic, ilustrand "nebunia" la care se ajunge. Filmul a castigat nu mai putin de sapte premii Oscar in 1957 si este una din marile creatii ale celui mai iubit regizor britanic din toate timpurile. David Lean a mai regizat apoi un alt favorit al Oscarurilor si un clasic al filmelor istorice, "Lawrence of Arabia", consolidandu-si cu acesta statutul de regizor vizionar. "Podul de pe raul Kwai" este nu mai mult decat o calatorie in mintile unor ofiteri de razboi, de ale caror decizii se sprijina totul din jur culminand cu greselile facute si ispasirea faptelor prin obiectivul indeplinit.
Echipa comandantului Shears (William Holden) aproape ca isi indeplineste obiectivul, moment in care colonelul Nicholson observa incercarea de sabotaj si da in vileag totul, ajungand cumva sa tina mai mult la podul construit decat la impiedicarea razboiului. Mai multe despre final veti afla singuri daca ceea ce am spus pana acuma v-a convins sa-l vedeti. Eu unul, vi-l recomand!

Reflectii despre un "apartament"

         Jocul de "gin rummy", esential in productia lui Billy Wilder, "The Apartment"

Epoca de Aur a Hollywood-ului s-a concretizat cu succes cu filmele anilor '60. Noi influente si noi miscari incepusera sa-si faca aparitia, insa existau cativa directori care isi urmau parcursul impunator de pana atunci, facand filme de referinta, unul dupa altul, inca din anii '40. Un astfel de maestru este regizorul Billy Wilder. Despre un altul va voi vorbi data viitoare! Pelicula pe care-mi voi centra atentia astazi este "Apartamentul", film facut in 1960, cu mare succes la public si la critica deopotriva. Filmul a castigat cinci premii Oscar, inclusiv pentru filmul anului, si i-a consolidat pe deplin cariera ca actor de comedie a lui Jack Lemmon.
Filmul de fata este o reprezentare ceva mai "rece" a unor situatii in care doi oameni ar trebui in mod normal sa se indragosteasca. Plecand de la aceasta premisa, povestea filmului este urmatoarea: un angajat al unei importante firme isi "inchiriaza" apartamentul aproape in fiecare seara unor sefi de-ai lui, pentru ca acestia sa-si petreaca un anumit timp impreuna cu amante sau alte insotitoare de companie. Sigur, ca lucrurile se complica atunci cand liftiera de la locul de munca (superba Shirley MacLaine) are o aventura cu "seful cel mare", Jeff Sheldrake (Fred MacMurray), iar eroul nostru este indragostit in secret de ea.
Comicul de situatii este impunator in pelicula de fata si scoate la iveala talentul inca de pe-atunci al "tanarului Jack Lemmon", fiind surprins in mai toate momentele in impasuri in care nu stie ce sa aleaga de fapt. De asemenea, momentele excesiv de satirice apar atunci cand sefii sai il constrang sa le "inchirieze" tot mai des apartamentul, iar acesta in cunostina de cauza, sau mai bine zis, stiind ca astfel de lucruri il vor urca pe o scara sociala mai inalta, le indeplineste dorintele cu orice risc la care se supune, acceptand orice forma de umilire pentru o simpla "avansare la birou". Pe de alta parte, personajul feminin al povestii, are o aventura secreta cu seful companiei, insa nu suntem niciodata 100% siguri daca ea il iubeste, sau viceversa, sau daca si ea, precum eroul nostru, viseaza la un statut social ceva mai mare.
Prin originalitatea sa, "The Apartment" este un clasic. Este o comedie de vazut, una inteligenta, cu situatii mai mult satirice decat comice in care mesajul, atat de acid, functioneaza pe deplin ca morala. Spre exemplu, concluzia finala a filmului, cand Baxter (Lemmon) in cele din urma isi recunoaste dragostea pentru Fran (MacLaine), in timpul unui joc de carti, dar aflandu-se intr-o schema atat de complicata in care banii si locul de munca conteaza mai presus de toate, aceasta ii raspunde, foarte sec "Shut up an deal!", cu un zambet ironic pe buze. Sfarsitul perfect pentru un film cum nu se poate mai original. Va invit sa-l vedeti!

Cu mult, mult timp in urma, exista "Labirintul faunului"

       Ofelia si creatura care inca mai sperie pe mine noaptea, in "Pan's Labyrinth"

Atentie, acest film nu este pentru copii! Cam asta ar trebui sa stiti inainte de a viziona acest film fantasy din 2006. De ce? Pentru ca pur si simplu nu poti sa nu-ti intorci fata de la suferinta, violenta si realismul de pe ecran. "Dar totusi, e doar un film fantastic. De ce?" Ei bine, tocmai de aia, ca nu e doar un simplu film fantastic. Aceasta capodopera, semnata de Guillermo Del Toro, imbina lumea fantastica din mintea unei fetite cu perioada reala in care se petrece actiunea si anume, Spania fascista din cel de-al doilea razboi mondial.
Alegand o alternativa mai buna, sau aparent mai usoara pentru ea, fetita Ofelia incearca sa ignore starea tot mai rea prin care trece mama sa, precum si abuzurile unui sadic capitan fascist (formidabil Sergi Lopez), si se refugiaza in aceasta lume fantastica, cunoscuta ca si "labirintul faunului". De fapt, asta e si contradictia filmului. Rezulta ca acea lume este chiar si mai periculoasa, populata de creaturi grotesti, oribile intru-totul (ce-i drept, talent in imaginatie), iar biata fetita este obligata sa treaca prin trei probe pentru a putea deveni printesa unui anumit "regat subteran, unde nu exista nici durere, nici suferinta", dupa cum spune faunul sau sfatuitor, o creatura, mai mult sau mai putin de incredere.
Va spun ca nu ma asteptam la o astfel de poveste, si nu mint! Inca din primele minute, mi-am dat seama ca e cu totul diferit. Vedeam la momentul respectiv numeroase comparatii cu "Lord of the Rings", insa oricat de bune ar fi ambele filme, sunt doua tipuri de fantezie complet diferite. Geniul lui Del Toro sta in miraculoasa putere de a ilustra doua lumi paralele, ambele spuse la fel de bine. E ca si cum daca ti-ai dori sa vezi o drama de razboi, ai putea foarte lejer sa alegi acest film, insa daca vrei un film la care sa te relaxezi, sa-ti iei copilul si sa aveti o vizionare placuta, va spun, nu o veti avea! In cel mai rau caz, o sa va petreceti urmatoarele doua zile contempland la viata si la moarte. Filmul e de-a dreptul depresiv, asta ca rezultat in cea mai mare masura a realismului de care dispune. Sunt scene care te tin in tensiune; un capitan sadic care isi tortureaza prizonierii, creaturi dezgustatoare si mult prea infricosatoare pentru minori. Nici nu ma mai mir de ce este interzis celor sub 14 ani.
Insa daca esti o persoana in toata firea, si vrei sa alegi altceva decat o poveste cu zane, razboinici sau o lume fantastica "frumos desenata", mai exact o poveste cat se poate de realista si bine realizata avand un mesaj, veti face alegerea ideala. Garantat!

Top 10 filme 2011

Cum sezonul filmelor bune pe 2012 inca nu a inceput, m-am decis sa fac un top al celor mai bune filme din anul ce tocmai a trecut. Pentru ca e putin cam tarziu si pentru ca unele alegeri vi s-ar parea la nelalocul lor sau contrare opiniilor voastre, vreau sa va amintesc din start, dragii mei cititori si cinefili, ca sunt alegerile mele personale, de om pasionat de film, nefiind influentat din alte surse (cum ar fi premiile Oscar sau site-ul IMDb). Asadar, pentru ca surpriza sa ramana la final, v-as sugera sa nu va grabiti cu scroll-ul si sa parcurgeti clasamentul in ordinea aceasta.

Asa ca, sa inceapa numaratoarea! On number…

10. Rise of the Planet of the Apes / Planeta Maimutelor: Invazia

Daca va plac SF-urile cu idei post-apocaliptice, sau daca ati crescut urmarind cu sufletul la gura originalul “Planet of the Apes” din ’68, si inca nu ati vazut filmul asta, va sugerez sa o faceti cat mai degraba! Povestea este plasata inaintea filmului original, iar pentru un prequel, “Boy, this movie is damn good!” Ultima jumatate de ora din film iti taie respiratia din punct de vedere vizual, iar stand intr-un cinematograf, probabil te si imaginezi fiind in San Francisco invadat de maimute. Tehnica CGI folosita este absolut revolutionara! Maimutele nu au aratat niciodata mai realiste pe ecran, iar Andy Serkis (care l-a impersonat si pe Gollum in “Stapanul Inelelor”) este deosebit de expresiv. Un film frumos ce ar fi meritat, zic eu, Oscarul in materie de efecte vizuale. Groundbreaking!

                                           "Evolution becomes revolution"

9. Moneyball / Moneyball: Arta de a invinge

Pentru ca nu sunt un fan al baseball-ului si nici macar nu cunosc bine regulile iubitului sport American (stiu doar ca echivalentul la noi este “oina”), dar pentru ca este povestea cea mai reusita anul asta despre “eternul drum spre glorie”, un film ce te amuza, entuziasmeaza si sensibilizeaza in acelasi timp. Si pentru ca Brad Pitt, aflat intr-o forma de zile mari anul asta, ofera inca o interpretare memorabila a unui om, luptandu-se cu propriul ghinion, cu soarta cu absolut tot pentru dragostea fata de traditia baseball-ului si a echipei sale. Nu e numai un film despre sport, ci si o declaratie de dragoste fata de acesta si un omagiu. Iar melodia de la sfarsit, super cunoscuta de altfel, se potriveste perfect cu tonul filmului. Emotionant!

                                           "What are you really worth?"

8. X-Men: First Class / X-Men: Cei Dintai

Filmul cu supereroi al anului! Sau, cum imi place mie sa spun, The Dark Knight de anul asta. Inca un motiv de dovada ca, din moment ce ai un scenariu bun, actori dedicati rolurilor si imaginatia necesara, poate iesi un film superb, iar in cazul de fata, un prequel mai bun decat toate partile din seria cu mutanti X-Men. Fassbender e pe cale de a deveni mare actor, oferind o diferita interpretare personajului Magneto, razbunator, crud, dar si charismatic. Centrat pe fundalul crizei rachetelor din Cuba si oferind o versiune memorabila de inceput a unei serii, filmul nu poate sa nu-ti placa! E atat de bun, incat deja exista zvonuri privind o posibila continuare cu aceiasi actori. A fost primul film cu adevarat bun vazut anul trecut si nu regret deloc sa-l pun in top. Iar aparitia cameo a lui Wolverine din film e de-a dreptul haioasa. Cireasa de pe tort!

                                                 "Witness the beginning"

7. Midnight in Paris / Miezul noptii in Paris

De mult timp nu ma mai regasisem savurand un film atat de romantic, frumos si poetic din punct de vedere artistic si uman. Cea mai noua comedie a lui Woody Allen beneficiaza de un scenariu cu totul si cu totul original, interpretari surprinzator de bune si un moral garantat ridicat pana la sfarsitul filmului. Parisul nu a mai aratat niciodata atat de bine si de romantic iar prin dialogurile si referintele comico-satirice facute la fiecare pas, filmul e un deliciu. Amuzant, inovator si inaltator! Pana si lui Hemingway i-ar fi placut sa vada filmul. In opinia mea, “the feel-good movie of the year!” 

6. The Artist / Artistul

Favoritul premiilor Oscar de anul acesta este un film la care lumea nu se inghesuie prea tare sa-l vada pentru ca e “silent si black/white”. Ca sa vedeti pana unde poate merge gandirea unor oameni cateodata. “Artistul” este o experienta unica, un film despre film si pentru film ce transmite o poveste simpla, a unui om, care pe masura ce timpul trece, nu-si mai gaseste locul in societate. Decaderea unei vedete si o poveste de viata si dragoste pentru filme! Cu distributia de actori relativ necunoscuti, filmul a reusit performanta de a castiga cinci Oscaruri si a intrat in istorie fiind primul film mut incoronat intr-o asemenea imprejurare. Felicitari pentru Jean Dujardin, Michel Hazanavicius si pentru cel mai talentat catel-actor din toate timpurile!

  

5. Hugo

Iarasi un film ce isi onoreaza trecutul, “Hugo” este in acelasi timp o scrisoare de dragoste a regizorului Martin Scorsese pentru inventia celei de-a opta minuni. “Hugo” este din punct de vedere vizual si nu numai, o capodopera complet originala si diferita in acelasi timp. Prezentand povestea unui baietel de ceasornicar, Scorsese ne poarta prin decorurile unei gari din Paris si ne introduce unor personaje care mai de care mai colorate, chiar si lui George Melies, unul dintre mai-marii cinemaului, interpretat superb de Ben Kingsley. Premiat de asemenea cu cinci Oscaruri, la categorii tehnice insa, “Hugo” este un omagiu adus filmelor si demonstreaza in ultimul rand cum sa faci un film deosebit utilizand cele mai noi mijloace de tehnologie. Bravo! “Scorsese’s family film”!

 "One of the most legendary directors of our time takes you on an extraordinary adventure."

4. Drive / Cursa

De la soundtrack-ul tehno, miscarile “slow-motion” de aparat si interpretarile “low-key” ale lui Gosling si Brooks, “Drive” este cel mai original film al anului. Si cel mai neglijat deopotriva! Nefiind un favorit al Oscarurilor anul acesta, “Drive” spune povestea unui om angajat part-time cascador, part-time participant la jafuri care decide sa faca putina ordine prin oras dupa ce un jaf nu a decurs exact ca la carte. Violent si misterios pe intreaga durata, filmul nu poate sa nu te intrige. Avand o oarecare alura a anilor ’80, “Drive” este un film diferit fata de tot ce-ati vazut anul acesta! Asa ca daca inca n-ati vazut filmul, faceti-o!

                                             "Some Heroes Are Real"

3. The Girl with the Dragon Tattoo / Fata cu un Dragon Tatuat

Aici sunt sigur ca nu a-ti fi de-acord cu mine! Insa, vazand “The Girl with the Dragon Tattoo” am asistat la una dintre cele mai atmosferice si mai “dark” thrillere de la “Se7en” incoace. Sigur ca e un remake si nu este intru-totul original, dar am fost coplesit de interpretarea extraodinara a Rooney Mara, iar filmul in sine este “cel mai epic” dintre toate thrillerele existente. Povestea este oarecum complicata, insa atmosfera isi spune cuvantul, iar firul narativ este usor de urmarit din moment ce ai doua personaje in prim-plan, cu doua diferite motivatii personale, ce ajung sa se uneasca pentru a opri un criminal sadic. Sunt un fan declarat al regizorului David Fincher, iar acesta e cu-adevarat thrillerul de mare clasa pe care il asteptam de mult timp din partea lui. Felicitari!

                                           "Evil shall with evil be expelled"

2. Harry Potter and the Deathly Hallows: Part II / Harry Potter si Talismanele Mortii: Partea 2

Calatoria a luat sfarsit! Vremurile bune si copilaresti s-au incheiat, iar totul culmineaza cu doua ore si-un sfert de spectacol pe ecran. “Harry Potter si Talismanele Mortii: Partea a II-a” este cel mai epic, eroic film al anului! Vesnica lupta dintre Bine si Rau nu a fost niciodata mai bine inchisa si concluzionata ca aici. Batalia de la Hogwarts este magnifica, avem duelul Harry-Voldemort (care e mai rau si mai razbunator ca niciodata) si, nu in ultimul rand il avem pe Alan Rickman, alias Severus Snape a carui contributie in acest final de film este dementiala! Este concluzia perfecta pentru o serie care a incitat numerosi spectatori, oameni, iar eu recunosc ca nu am fost chiar un mare fan de-a lungul timpului, insa ajungand la acest sfarsit legendar, nu pot decat sa ma inchin acestui film care a fost perfect si a incheiat perfect seria cu cel mai mare success din toate timpurile. Pacat ca nu prea a avut success pe la Oscaruri. Merita cateva! Macar asa, de ramas-bun de la aceste personaje indragite, dar oricum, in mintea noastra “Harry Potter will live forever”! 

                                                   "It All Ends"

And number 1...

The Tree of Life / Arborele Vietii

Realizat de vizionarul si enigmaticul Terrence Malick, “The Tree of Life” este da! Cel mai bun film din 2011! (in opinia mea) De ce? Pentru ca este un film complet, unul care indrazneste sa mearga acolo unde celalalte se limiteaza si se sfarsesc! Este un poem vizual celestial si incantator care ridica probleme filozofice despre viata si moarte, mai exact, “calea naturii” si “calea vietii”. De la imagini superbe cu crearea Universului, muzica impecabila, la cadre cu dinozauri si cercetand evolutia omului de-a lungul timpului, filmul este intradevar unul pretentios. Insa, in acelasi timp, este unul la o mie! Nu am vazut in viata mea un film facut cu un asemenea grad de perfectionism si suprarealitate. De la cadrele greu de interpretat cu imagini asociate din natura si pana la prezentarea vietii de familie in SUA anilor ’50 e o cale greu de descries si de dezbatut. De aceea, si filmul pare greu de povestit. Insa, in principiu, el se axeaza pe viata unei familii dintr-o suburbie, mai exact pe comportamentul abuziv al tatalui (Oscar va rog pentru Brad Pitt!) fata de copii, pentru ca mai apoi sa fie transpuse in paralel aceste amintiri prin ochii fiului cel mai mare (interpretat la maturitate de Sean Penn). Sigur, ca daca esti familiar cu munca depusa pana acum de Malick, vei surprinde calitatea uneori prea pretentioasa a lucrurilor pe care le dezbate insa nu pot decat sa glorific cu totul acest film prin emotiile si sentimentele pe care, daca esti atent, ti le poate transmite! Cu adevarat exceptional!

"Intoarcerea lui Jedi", amintirea nostalgica de la sfarsitul trilogiei

 Han Solo, Printesa Leia si Luke Skywalker pentru ultima oara in "Razboiul Stelelor"

Anii '80 ii plasez drept anii celor mai bune aventuri de pe ecran. Niciuna insa nu a lasat un impact atat de profund si de recognoscibil si in ziua de azi precum magnifica saga a lui George Lucas, "Star Wars". Dupa un succes imens cu primul film in 1977, care a redefinit notiunea de blockbuster al verii, avand pe-atunci cele mai multe incasari, si continuand apoi cu un film superior chiar din toate punctele de vedere (imagine, efecte, personaje) si cu un "villain at the top of his evil", era imposibil ca trilogia de pe-atunci Star Wars sa dea gres cu o aceasta ultima parte.
Nefiind chiar atat de populara prin randul fanilor precum primele doua, "Intoarcerea lui Jedi" marcheaza in acelasi timp si sfarsitul perfect pentru o poveste ce a inspirat milioane de oameni, cinefili si copii de seama mea. Reluand povestea dupa sfarsitul deschis al lui "Empire" (partea a doua), filmul incepe cu misiunea de salvare a lui Han Solo (Harrison Ford) din ghearele gangsterului de pe Tatooine, Jabba the Hutt. Toata secventa care se petrece la palatul lui Jabba este uimitoare din punct de vedere vizual (sau pe-atunci cel putin era), vedem scursuri ale societatii, extraterestii de tot felul si inca cate. Dupa ce ne reunim cu indragitele noastre personaje, Solo, Luke Skywalker, devenit intre timp cavaler Jedi, printesa Leia si Lando ne pregatim de ofensiva finala impotriva Imperiului lui Darth Vader.
Imi amintesc de asemenea cum am sesizat in foarte multe documentare cu referinte directe "Star Wars", interesantul fapt ca "Return of the Jedi" trezeste cel mai des amintirile nostalgice din randul oamenilor, in cele mai multe cazuri, acesta fiind primul film vazut la cinema, sau prima experienta in aceasta lume fascinanta. Si pe buna dreptate! Filmul are o multime de scene ce au ramas in istorie (sigur ca personajele Ewoks nu sunt chiar cele mai simpatizate din serie) dar amintiti-va: scena urmarii cu "speederele", atacul final asupra Stelei Mortii si mai ales, duelul final dintre Luke si Darth Vader, precum si aparitia de data aceasta in persoana a imparatului, care e "pure evil". Aflam raspunsurile la enigmele din primele doua parti, adevarul din spatele lui Vader, Luke si Leia iar scena finala, hai ca nu "spoileresc" nimica este una de happy-end.
Nu am sa va vorbesc mai departe despre "prequel-uri", urmatoarele "episoade" din serie, si nu, nu am fost la "Amenintarea Fantomei" in 3D! Ma voi opri aici pentru ca simteam nevoia sa scriu despre sfarsitul primei povesti "dintr-o galaxie de mult indepartata"! Iar daca voi credeti ca lumea isi va aminti peste ani despre "Twilight", "Clash of the Titans" sau alte asa-zise blockbustere din zilele noastre, va inselati amarnic. Acestea sunt povestile nemuritoare de pe ecran, mostenirea lui Lucas pe care nimeni nu o va uita niciodata.

"Necrutatoarea" constiinta a lui Eastwood

                            Clint Eastwood, la limita dintre onoare si razbunare

Filmul "Unforgiven" face din genul western o teribila incursiune in mintea unui om care nu se poate impaca cu trecutul sau. Nefiind primul western total diferit de conceptul initial (vezi Sergio Leone), "Necrutatorul" functioneaza, colosal chiar, prin acest mod unic, o revitalizare a acelui gen de film disparut de mult timp, si aplicandu-i un tratament mai mult decat binefacator.
Povestea este oarecum simpla, tipica westernurilor: trei oameni sunt in cautarea a doi cowboy ce sunt responsabili pentru ranirea severa a unei prostituate dintr-un mic orasel din Wyoming. Clasica poveste de razbunare! Insa este conflictul interior al personajului cel care ridica filmul la rangul de capodopera. William Munny (Clint Eastwood) este un om batran, fortat sa-si creasca copiii la o ferma indepartata si inca suspina dupa moartea sotiei sale, Claudia. Din nevoia de bani, accepta propunerea lui Schofield Kid (Jaimz Woolvett) de a se aventura in aceasta misiune, oarecum simpla pentru el. Pe masura ce filmul inainteaza in intriga, aflam ca Munny a fost un sadic aproape intru-totul in tinerete, omora oameni dupa bunul plac, iar whiskey-ul ii arata cararile vietii. Insa acum, acest om schimbat nu mai vrea sa aiba de-a face cu trecutul sau, iar aceste lucruri, spuse cu atat de multa convingere, reprezinta apogeul dialogului dintre personajul lui Eastwood si cel al lui Morgan Freeman (prieten inca din tinerete al acestuia).
Modul in care filmul reuseste sa transmita atatea emotii este fascinant, iar Eastwod e de-a dreptul convingator in rol. Ceea ce e foarte interesant este ca personal incerc sa privesc "Necrutatorul" ca pe un sfarsit grandios al povestilor din Vest, insusi personajul lui Eastwood tind sa-l asociez cu acel "om fara nume" din filmele lui Leone, iar acest film sa reprezinte sfarsitul carierei lui de pistolar, in care constiinta sa sufera din pricina celor facute in tinerete (sau in filmele precedente).
E imposibil sa nu intelegi de ce acest film a fost primit cu atat de multa gratie. A castigat patru Oscaruri in '92, inclusiv pentru film, regizor, dar si actor in rol secundar. Gene Hackman este de asemenea un foarte interesant personaj, diferit fata de toate personajele negative dintr-un western. Alte-egoul sau, Little Bill Daggett este un serif ce-si conduce orasul cu o mana de fier si nu permite accesul celor inarmati, dandu-le o bataie sora cu moartea celor noi veniti in oras ca lectie de viata pentru toti cei care apeleaza la recompense pentru uciderea unor cowboy. Recomand din toata inima "Necrutatorul" pentru toti cei care-si doresc un alt tip de poveste dintr-un gen de mult uitat!

Ultimele zile ale haosului suprem

                            Hitler, martor la decaderea celui de-al treilea Reich

Este intotdeauna fascinant sa vezi pe ecran povesti despre oameni care au schimbat cursul istoriei, sau despre oameni "mititei" care au avut un cuvant de spus in timpul unui eveniment istoric important. Filmul de fata propune interactiunea cu o personalitate atat de familiara incat nu-ti poate decat spori interesul pentru vizionarea lui. "Ultimele zile ale lui Hitler", tradus in germana "Der untergang" si in engleza foarte sugestiv "Downfall", este una din capodoperele uitate ale mileniului trei. De fapt, sunt sigur ca foarte multi dintre voi l-ati vazut, sau cel putin trei minute din el: v-ati intrebat vreodata de unde provin toate clipurile parodiate de pe youtube? Ei bine, de aici provin. Si oricat de tare v-ati distrat pe seama lor, si ati ras la subtitrarile, haioase ce-i drept uneori, de la videocliurile respective, filmul de fata este departe de a fi unul "haios".
Asa cum aflam din titlu, ne sunt prezentate ultimele momente din viata "Fuhrerului", care nu sunt atat de putine precum par. Filmul este lung, aproximativ doua ore si jumatate, insa nu te poti plictisi niciun moment. Este de remarcat cum poporul german a suferit mult timp din pricina acestui "monstru", portretizat aici si cu momentele lui rele (urlatul din toti plamanii si in cel mai brutal mod), dar si cele bune (ca au fost cateva), si intr-un oarecare fel, mi-au schimbat ideile preconcepute despre dansii. Filmul este povestit din punctul de vedere al secretarei sale, interpretata de romanca crescuta in Germania, Alexandra Maria Lara, care prezinta un oarecare devotament fata de dictator, putina simpatie, dar si frica pe de-o parte. Pentru ca Adolf Hitler (interpretat de Bruno Ganz) este mai mult decat temator in rol. Ganz joaca cu atata convingere incat mi-e greu sa cred ca inca mai exista actori in zilele noastre cu un asemenea devotament fata de personaj. Iar acest lucru este laudabil!
De asemenea, este interesant faptul ca filmul il pune pe Hitler intr-o umbra "mai putin neagra" decat ar trebui, dar exista totusi momente cand simti ca il vezi cu adevarat pe ecran si iti spui: "da! asta ii nebunul din fata mea care a omorat atatia oameni". Scenele tandre, intime, reies numai din dialogurile cu secretara lui, iar in rest putem fi martori la furia lui chiar si in ultimele clipe ale vietii. Hitler este portretizat cu o surprinzatoare umanitate, amestecata cu durere si neliniste sufleteasca, rezultate ale violentelor si traumelor provocate atator persoane nevionvate in timpul celui de-al doilea razboi modial, insa ura ce-i emana din toti plamanii o vedem pe intreg parcursul filmului.
Un film superb, pe care il recomand tuturor, iubitor de film, de istorie, de orice. Pentru ca la urma urmei nu putem uita ca au existat si astfel de oameni. Ce putem doar este sa ne amintim, sa oftam si sa ne gandim la urma ca ii bine ca am scapat cumva de el, dar mesajul citatului asta e adevarat, "we might be through with the past but the past ain't through with us".

Jung, Freud si a lor "metoda periculoasa"

                     Knightley, Fassbender si Mortensen in "A Dangerous Method"

Trio-ul din acest film (Knightley, Fassbender si Mortensen) functioneaza pe baza descoperirii psihanalizei, subiectul central al noului film regizat de David Cronenberg, "A Dangerous Method". Filmul debuteaza cu internarea la spital a nevroticei Sabina Spielrein (Keira Knightley), a tratamentului oferit acesteia si vindecarea din cele din urma oferita de doctorul Carl Jung (Michael Fassbender). Evolutia ei in film este interesanta, vindecandu-si intr-o oarecare masura traumele, asistand la munca depusa de Jung, iar apoi chiar la o apropiere intre ei doi. Jung pe de alta parte este casatorit, isi trateaza pacientii bazandu-se pe teorii freudiene, dar ajunge la alte concluzii mai "moderne" decat cele ale mentorului sau. Duelul dintre cei doi se manifesta atunci cand opiniile lor contrar opuse se complica si mai mult prin prezenta personajului feminin Spielrein.
Personajul interpretat de Viggo Mortensen, insusi Sigmund Freud este cheia succesului filmului. Chiar daca metoda descoperirii psihanalizei si dialogul dintre Freud si Jung este prezent mai mult prin intermediul scrisorilor este interesant sa vezi cum evolueaza lucrurile. Mortensen il intruchipeaza perfect pe Freud, cu nelipsitul trabuc in gura, vocea calma si teoriile controversate privind sexualitatea reprimata ca motiv central al nevrozelor.
Din pacate, filmul este suficient de slab in transmiterea unor idei relevante, dat fiind faptul ca nu li se acorda suficienta prezenta scenica celor doua personaje centrale (Jung si Freud), iar descoperirile lor si framantarile sunt descrise oarecum ambiguu pentru ochiul spectatorului. De aceea, recomand un mic studiu in psihanaliza inaintea vizionarii filmului, pentru a intelege mai usor motivatiile acestor personaje. Per ansamblu insa, filmul e de urmarit!

Ultima cruciada a lui Indiana Jones

                Harrison Ford in a treia aventura, iar acum alaturi de Sean Connery

Cea de-a treia instaurare a celebrului erou de actiune emana si acum un puternic aer de aventura. "Indiana Jones si Ultima Cruciada" reprezinta ultima parte a trilogiei de pe-atunci a lui Steven Spielberg, produsa de George Lucas, creatorul "Star Wars". Il vedem din nou in actiune pe Harrison Ford in rolul deja consacrat, traind la limita pericolul in probabil cea mai importanta misiune de pana acum: cautarea Sfantului Graal.
Cu un "fresh" nou, locatii din cele mai variate (Venetia, Germania, Turcia) si un partener ca nimeni altul, insusi tatal sau (Sean Connery), "ultima cruciada" este poate cea mai iubita parte din intreaga serie. Si are si de ce!
De la multitudinea de glumete picante, schimburile de replici fantastice dintre cei doi si aventura non-stop de pe ecran, filmul nu te lasa sec. Este bogat intru totul si ofera ceva ce filmele din ziua de astazi nu prea ofera: un suflu nou de fiecare data si acea dorinta de aventura la care ai vrea sa iei parte si tu.
Spre deosebire de celalalte doua parti precedente, filmul debuteaza cu o prima aventura a tanarului Indiana Jones (jucat de River Phoenix) in care ii vedem foarte detaliat originile si pofta de aventura, pentru ca mai apoi sa fim introdusi in aceasta incitanta aventura. Avem din nou intalniri cu nazistii (si o fantastica scena aici pe care nu vreau sa o detaliez, ci trebuie vazuta), tradari si puzzle-uri uimitoare.
Aparitia lui Sean Connery in film este un foarte mare plus (eu cel putin nu mi l-as putea imagina fara el). Aduce personajului sau acel sarm bondian impreunat cu o foarte mare pasiune pentru devotamentul lui fata de misiune, iar acest fapt exceleaza de-a dreptul pe ecran. Imi imaginez acuma ce bine ar fi fost daca Spielberg lasa seria in pace si nu mai facea o a patra continuare in 2008, care m-a dezamagit si nu sunt singurul pentru ca pur si simplu n-am suportat sa-l vad pe acest fantastic erou imbatranit.
Revenind insa, filmul e bun, fantastic chiar, insa nu-l prefer deasupra la "Raiders" (prima parte), care este un clasic al genului de aventura. Insa e bine de vazut ce frumos a continuat aventura noastra, asa ca daca va este dor, eu vi-l recomand!

In "Descendentii" vedem sau nu paradisul hawaiian?

                                    George Clooney cautand adevarul absolut

Filmul "The Descendants" se remarca prin a fi una dintre cele mai neobisnuite experiente pe care le poti avea vizionand un film. O drama, cu tenta de comedie, filmul este mult mai mult decat atat. Asistam mai degraba la degradarea unei familii disfunctionale din Hawaii si lupta personala a unui tata pentru dobandirea autoritatii in familie, dupa ce mama sufera un accident si se afla in coma permanenta.
Cu un subiect oarecum delicat, insa cu momente de umor realist, filmul nu avea nevoie decat de un actor pentru a-l putea scoate la suprafata. George Clooney il joaca pe Matt King, un avocat care incearca sa-si pastreze unitatea familiei sale, chiar daca acesta afla pe parcurs lucruri socante pe care chiar si noi, pe masura ce filmul inainteaza incepem sa le uram. Se pare ca sotia acestuia avusese o aventura cu un alt barbat chiar inaintea accidentului, iar de-aici filmul se transforma intr-o cautare a adevarului si a stabilitatii, insotita pe alocuri de momente ilare.
Filmul este intadevar bun, reusitele sale stand a fi identificate foarte usor, alterand cu succes momentele dramatice cu cele comice, iar interpretarea lui Clooney, ei bine, e George Clooney, stie ce face el pe ecran, aduce importante caracteristici intruchipand o persoana aflata "la rascruce de ganduri". O pelicula ce merita vazuta, in care aparentele nu conteaza niciodata si, la urma urmei, o lectie de viata!

"Regele Leu" sau copilaria din fiecare om in parte

                                          Simba, luand parte la "cercul vietii"

Am ales sa scriu despre "The Lion King" pentru ca imi amintisem din nou zilele trecute despre prima experienta avuta in urma vizionarii acestei superbe animatii. Aveam sapte ani si plangeam in hohote la moartea lui Mufasa si nu numai. Astazi, "The Lion King" este un film despre care toata lumea stie, l-a vazut, sau macar auzit si au indragit minunatele personaje.
Realizat in anul 1994 (dupa "Frumoasa si Bestia" si "Alladin"), "Regele Leu" vi s-ar putea parea oarecum datat, avand in vedere noile productii Pixar, realizate de asemenea superb pe calculator. Insa "Regele Leu" e o animatie de tip "old school", cu personaje, imaginatie, peisaje, si mai presus de toate, o coloana sonora exceptionala ajutata de Hans Zimmer si de melodii deja infinit cunoscute precum "Can You Feel the Love Tonight" de Elton John. Adunati toate acestea si veti lua parte la un adevarat recital, cea mai mare capodopera marca Disney, in opinia mea. Nu are rost sa fac un sinopsis al filmului, fiind la urma urmei un film cu o poveste relativ simpla, iar pentru acei putini dintre voi care nu ati vazut filmul, mi-ar fi frica sa nu detaliez prea mult.
Recent, filmul a beneficiat de o noua lansare in cinematografe, adaptat la tehnologia 3D. Regret din suflet ca nu am fost sa-l vad, si o sa-mi amintesc asta de fiecare data cand o sa mai vizionez filmul si voi vedea scena colosala de inceput cu "Circle of Life".
Asadar, daca printr-o minune inca nu ati vazut filmul, puneti mana sa-l vedeti fara prejudecati. Este un film pe care orice om cu suflet in el ar trebui sa-l vada. Vizionare placuta!

"Artistul", Oscarul si "Hugo"

                                                "The Artist" triumfa la Oscaruri

Iata ca s-a incheiat si editia 2012 a Oscarurilor si suntem mai aproape de trecut decat de prezent sau viitor. O spun pentru ca marele castigator al serii, "Artistul/ The Artist" sau "L'artist" are sanse sa devina cel mai indragit si mai cunoscut film mut din toate timpurile, cu toate ca este facut in zilele noastre. Filmul a reusit sa isi insuseasca cinci premii dintr-un total de zece nominalizari si, cum spunea si Billy Crystal in timpul show-ului, "in Franta, mai mult ca sigur, e mare sarbatoare". Astfel, filmul si-a adjudecat statuetele pentru cel mai bun film anului, actor al anului, Jean Dujardin, regizor, coloana sonora si costume.
Ca in fiecare editie, au existat castigatori, pierzatori, dezamagiri si satisfactii. As putea spune ca surprizele au constat in faptul ca nu ma asteptam ca "Hugo" sa faca un numar de cinci premii, la fel ca "Artistul", si nu m-a deranjat deloc, cu toate ca ma asteptam si chiar vroiam cu disperare ca premiul pentru imagine sa mearga la "The Tree of Life". Oare sunt singurul care vroia ca acesta sa castige la cel mai bun film? Per ansamblu, Meryl Streep a castigat din nou, "Artistul" a luat la cele mai importante categorii, si inca o surpriza placuta, in opinia mea, "The Girl with the Dragon Tattoo" n-a plecat acasa cu mana goala, luand premiul pentru montaj.
Iar acum trecand la dezamagiri, pe langa faptul ca n-a primit o nominalizare pentru cel mai bun film, ultima parte a seriei "Harry Potter" a fost privata de obtinerea vreunei statuete, la efecte si decoruri luand "Hugo" si la machiaj, "are you kidding me??", The Iron Lady, dar tinand cont de faptul ca media varstei persoanelor din comisia Academiei este 67, cam intelegem explicatia acestor lucruri. (Doamne, pana si rostirea lui Extremely Loud la Best Picture a starnit rasete in sala).
Insa revenind la punctele-forte ale ceremoniei, Crystal a tinut o atmosfera cu care ne-a obisnuit, si as putea spune ca, spre deosebire de ce-a fost anul trecut cu James Franco cel plictisit, m-a facut sa ma simt relativ bine. Vedetele au venit imbracate frumos, Tom Cruise a prezentat premiul pentru cel mai bun film, iar Herr Hans Zimmer a orchestrat cea mai reusita muzica de la Oscaruri ever! Cam asta s-a intamplat azi-noapte.

Dedesubturi din viata unei figuri controversate in "J.Edgar"

                       Leonardo DiCaprio oferind inca o interpretare convingatoare

Cel mai nou film al lui Clint Eastwod este o incursiune foarte eficienta prin viata unei persoane considerata a fi al doilea mare om din statul american, J.Edgar Hoover. Surpinzand perioade din anii '20-'30, in paralel cu anii '60, adica ultimii ani ai vietii sale, Eastwood prezinta foarte consistent modul de operare al acestuia din interiorul FBI-ului, deciziile controversate, precum si obsesiile lui.
Leonardo DiCaprio face inca un rol bun, ajutat si de o regie buna, insa filmul sufera la capitolul scenariu. Chiar daca beneficiaza de semnatura scenaristului Dustin Lance Black (Milk), povestea pare la prima vedere oarecum vaga si rasuflata. Chiar daca DiCaprio joaca bine mai tot filmul, pe alocuri isi trateaza rolul si cu o oarecare distanta, ca rezultat al faptului ca tot filmul este bazat pe interpretarea lui, iar machiajul ar trebui sa fie unul dintre cele mai proaste din istoria filmului.
Pe de alta parte insa, filmul are si plusuri, cum ar fi modul in care Eastwood reuseste sa capteze perfect atmosfera perioadei anilor '20-'30 folosind filmari in umbra si este intotdeauna interesant sa afli noi informatii despre un om, care fiind director al FBI-ului timp de 45 de ani, a stat in spatele arestarii "inamicului public" John Dillinger si a ajutat la rezolvarea cazului rapirii copilului lui Charles Lindbergh.
Enigmatic si controversat, Hoover a purtat toata viata lui un razboi impotriva comunistilor, a instigatorilor si a unor importante personalitati din stat, inclusiv presedinti, iar filmul arata lucrurile acestea cu mare acuratete. Pentru un biopic, as spune ca "J.Edgar" reprezinta un succes, si merita o vizionare pentru a descoperi cateva lucruri noi ce au stat la baza istoriei americane din secolul XX.