miercuri, 29 februarie 2012

In "Descendentii" vedem sau nu paradisul hawaiian?

                                    George Clooney cautand adevarul absolut

Filmul "The Descendants" se remarca prin a fi una dintre cele mai neobisnuite experiente pe care le poti avea vizionand un film. O drama, cu tenta de comedie, filmul este mult mai mult decat atat. Asistam mai degraba la degradarea unei familii disfunctionale din Hawaii si lupta personala a unui tata pentru dobandirea autoritatii in familie, dupa ce mama sufera un accident si se afla in coma permanenta.
Cu un subiect oarecum delicat, insa cu momente de umor realist, filmul nu avea nevoie decat de un actor pentru a-l putea scoate la suprafata. George Clooney il joaca pe Matt King, un avocat care incearca sa-si pastreze unitatea familiei sale, chiar daca acesta afla pe parcurs lucruri socante pe care chiar si noi, pe masura ce filmul inainteaza incepem sa le uram. Se pare ca sotia acestuia avusese o aventura cu un alt barbat chiar inaintea accidentului, iar de-aici filmul se transforma intr-o cautare a adevarului si a stabilitatii, insotita pe alocuri de momente ilare.
Filmul este intadevar bun, reusitele sale stand a fi identificate foarte usor, alterand cu succes momentele dramatice cu cele comice, iar interpretarea lui Clooney, ei bine, e George Clooney, stie ce face el pe ecran, aduce importante caracteristici intruchipand o persoana aflata "la rascruce de ganduri". O pelicula ce merita vazuta, in care aparentele nu conteaza niciodata si, la urma urmei, o lectie de viata!

"Regele Leu" sau copilaria din fiecare om in parte

                                          Simba, luand parte la "cercul vietii"

Am ales sa scriu despre "The Lion King" pentru ca imi amintisem din nou zilele trecute despre prima experienta avuta in urma vizionarii acestei superbe animatii. Aveam sapte ani si plangeam in hohote la moartea lui Mufasa si nu numai. Astazi, "The Lion King" este un film despre care toata lumea stie, l-a vazut, sau macar auzit si au indragit minunatele personaje.
Realizat in anul 1994 (dupa "Frumoasa si Bestia" si "Alladin"), "Regele Leu" vi s-ar putea parea oarecum datat, avand in vedere noile productii Pixar, realizate de asemenea superb pe calculator. Insa "Regele Leu" e o animatie de tip "old school", cu personaje, imaginatie, peisaje, si mai presus de toate, o coloana sonora exceptionala ajutata de Hans Zimmer si de melodii deja infinit cunoscute precum "Can You Feel the Love Tonight" de Elton John. Adunati toate acestea si veti lua parte la un adevarat recital, cea mai mare capodopera marca Disney, in opinia mea. Nu are rost sa fac un sinopsis al filmului, fiind la urma urmei un film cu o poveste relativ simpla, iar pentru acei putini dintre voi care nu ati vazut filmul, mi-ar fi frica sa nu detaliez prea mult.
Recent, filmul a beneficiat de o noua lansare in cinematografe, adaptat la tehnologia 3D. Regret din suflet ca nu am fost sa-l vad, si o sa-mi amintesc asta de fiecare data cand o sa mai vizionez filmul si voi vedea scena colosala de inceput cu "Circle of Life".
Asadar, daca printr-o minune inca nu ati vazut filmul, puneti mana sa-l vedeti fara prejudecati. Este un film pe care orice om cu suflet in el ar trebui sa-l vada. Vizionare placuta!

duminică, 26 februarie 2012

"Artistul", Oscarul si "Hugo"

                                                "The Artist" triumfa la Oscaruri

Iata ca s-a incheiat si editia 2012 a Oscarurilor si suntem mai aproape de trecut decat de prezent sau viitor. O spun pentru ca marele castigator al serii, "Artistul/ The Artist" sau "L'artist" are sanse sa devina cel mai indragit si mai cunoscut film mut din toate timpurile, cu toate ca este facut in zilele noastre. Filmul a reusit sa isi insuseasca cinci premii dintr-un total de zece nominalizari si, cum spunea si Billy Crystal in timpul show-ului, "in Franta, mai mult ca sigur, e mare sarbatoare". Astfel, filmul si-a adjudecat statuetele pentru cel mai bun film anului, actor al anului, Jean Dujardin, regizor, coloana sonora si costume.
Ca in fiecare editie, au existat castigatori, pierzatori, dezamagiri si satisfactii. As putea spune ca surprizele au constat in faptul ca nu ma asteptam ca "Hugo" sa faca un numar de cinci premii, la fel ca "Artistul", si nu m-a deranjat deloc, cu toate ca ma asteptam si chiar vroiam cu disperare ca premiul pentru imagine sa mearga la "The Tree of Life". Oare sunt singurul care vroia ca acesta sa castige la cel mai bun film? Per ansamblu, Meryl Streep a castigat din nou, "Artistul" a luat la cele mai importante categorii, si inca o surpriza placuta, in opinia mea, "The Girl with the Dragon Tattoo" n-a plecat acasa cu mana goala, luand premiul pentru montaj.
Iar acum trecand la dezamagiri, pe langa faptul ca n-a primit o nominalizare pentru cel mai bun film, ultima parte a seriei "Harry Potter" a fost privata de obtinerea vreunei statuete, la efecte si decoruri luand "Hugo" si la machiaj, "are you kidding me??", The Iron Lady, dar tinand cont de faptul ca media varstei persoanelor din comisia Academiei este 67, cam intelegem explicatia acestor lucruri. (Doamne, pana si rostirea lui Extremely Loud la Best Picture a starnit rasete in sala).
Insa revenind la punctele-forte ale ceremoniei, Crystal a tinut o atmosfera cu care ne-a obisnuit, si as putea spune ca, spre deosebire de ce-a fost anul trecut cu James Franco cel plictisit, m-a facut sa ma simt relativ bine. Vedetele au venit imbracate frumos, Tom Cruise a prezentat premiul pentru cel mai bun film, iar Herr Hans Zimmer a orchestrat cea mai reusita muzica de la Oscaruri ever! Cam asta s-a intamplat azi-noapte.

Dedesubturi din viata unei figuri controversate in "J.Edgar"

                       Leonardo DiCaprio oferind inca o interpretare convingatoare

Cel mai nou film al lui Clint Eastwod este o incursiune foarte eficienta prin viata unei persoane considerata a fi al doilea mare om din statul american, J.Edgar Hoover. Surpinzand perioade din anii '20-'30, in paralel cu anii '60, adica ultimii ani ai vietii sale, Eastwood prezinta foarte consistent modul de operare al acestuia din interiorul FBI-ului, deciziile controversate, precum si obsesiile lui.
Leonardo DiCaprio face inca un rol bun, ajutat si de o regie buna, insa filmul sufera la capitolul scenariu. Chiar daca beneficiaza de semnatura scenaristului Dustin Lance Black (Milk), povestea pare la prima vedere oarecum vaga si rasuflata. Chiar daca DiCaprio joaca bine mai tot filmul, pe alocuri isi trateaza rolul si cu o oarecare distanta, ca rezultat al faptului ca tot filmul este bazat pe interpretarea lui, iar machiajul ar trebui sa fie unul dintre cele mai proaste din istoria filmului.
Pe de alta parte insa, filmul are si plusuri, cum ar fi modul in care Eastwood reuseste sa capteze perfect atmosfera perioadei anilor '20-'30 folosind filmari in umbra si este intotdeauna interesant sa afli noi informatii despre un om, care fiind director al FBI-ului timp de 45 de ani, a stat in spatele arestarii "inamicului public" John Dillinger si a ajutat la rezolvarea cazului rapirii copilului lui Charles Lindbergh.
Enigmatic si controversat, Hoover a purtat toata viata lui un razboi impotriva comunistilor, a instigatorilor si a unor importante personalitati din stat, inclusiv presedinti, iar filmul arata lucrurile acestea cu mare acuratete. Pentru un biopic, as spune ca "J.Edgar" reprezinta un succes, si merita o vizionare pentru a descoperi cateva lucruri noi ce au stat la baza istoriei americane din secolul XX.

sâmbătă, 25 februarie 2012

O personalitate la extreme in "O saptamana cu Marilyn"

                                  Michelle Williams in "My Week with Marilyn"

Filmul "My Week with Marilyn" aduce in sfarsit pe ecrane povestea celei mai mari vedete ale anilor '50, sau cel putin o parte din ea. Biopicul prezinta o saptamana din viata actritei, in care sunt prezentate foarte detaliat problemele cu care se confrunta aceasta pe platourile de filmare ale peliculei "The Prince and the Showgirl". Ca Monroe suferea de crize de personalitate si lua pastile stim deja, asta punandu-i capat vietii cinci ani mai tarziu.
De fapt, firul narativ se axeaza mai degraba pe "crizele de actorie", ale vedetei precum si asupra relatiei profesionale sau nu, cu tanarul asistent de regie Colin Clark (Eddie Redmayne), ale carui memorii au fost sursa de inspiratie pentru film, dar si tensiunile de pe platou dintre aceasta si marele actor Sir Laurence Olivier (portretizat cu sarmul specific si "atitudinea shakesperiana" a lui Kenneth Branagh).
Povestea in sine nu reprezinta un mare "appeal", insa magnifica interpretare a actritei Michelle Williams este cea care te face sa recunosti calitatea filmului, ceea ce nu este un fapt in premiera (a se vedea Brokeback Mountain sau Blue Valentine). Aceasta se intruchipeaza perfect, nuantand foarte expresiv gesturile, modul in care se comporta la filmare si interpreteaza un personaj, dar mai ales dependenta de pastile si lipsa de incredere cu care se confrunta zilnic, fapt ce i-a fost decisiv si i-a ingreunat cariera ca actrita la Hollywood. Un rol greu de jucat, insa recunoasterea este facuta pe buna dreptate din partea Academiei de Film, actrita fiind inca o data nominalizata la Oscar pentru rol. Redmayne este de asemenea bun in rol, iar Branagh isi demonstreaza versatilitatea ca actor, intruchipandu-l chiar pe cel ale carui filme bazate pe opere shakesperiene l-au inspirat pe el insusi, Laurence Olivier, si reuseste sa ii gaseasca acea furie din ochi si dispret fata de actorii metodisti. 
Asadar, "My week with Marilyn" reprezinta o foarte interesanta perspectiva asupra actoriei si merita incercata o vizionare pentru a cunoaste cateva dintre dedeuspturile unei foarte importante celebritati.

joi, 23 februarie 2012

Spectacol psihologic pe "Shutter Island"

Leonardo DiCaprio si Michelle Williams intr-una din scenele-cheie ale filmului

Incepand cu logo-ul Paramount si muzica intensa, bizara, vedem cum, aparent, doi politisti federali se pregatesc sa ajunga la "Shutter Island". Insa "aparent" este unul dintre cuvintele-cheie ce sta la baza filmului, cea mai noua colaborare dintre prolificul regizor Martin Scorsese si actorul Leonardo DiCaprio.
Impreuna cu partenerul sau (Mark Ruffalo), Teddy Daniels (DiCaprio) este trimis pe insula "Shutter", o insula de maxima securitate pentru cei mai periculosi criminali, sa investigheze disparitia misterioasa a unei dintre ei. Incetul cu incetul, lucrurile devin suspecte in ochii personajului principal, iar investigatia celor doi li se ingreuneaza pe rand de catre strictul administrator al inchisorii, Dr.Cawley (Ben Kinglsey), dar si de misteriosul doctor german Noehring (Max von Sydow). Personalitatea eroului se schimba pe masura ce filmul progreseaza si vedem cum traumele acestuia din razboi se altereaza cu decorul sumbru de pe indepartata insula, ingreunand posibilitatea aflarii unei solutii.
Vedem prin flashback-uri cum Teddy traieste ororile razboiului, este prezent la moartea sotiei sale si afla ca presupusul criminal se afla inchis chiar aici. Misiunea altereaza cu dorinta de razbunare si aflarea adevarului unic, totul culminand apoi cu misteriosul "ending" al povestii.
Filmul este departe de a fi doar o misiune de investigatie dintr-un simplu film politist. El marcheaza, in opinia mea cea mai psihologica lucrare de pana acuma a lui Scorsese. Ignorat de departe de membrii Academiei, fara nicio nominalizare la Oscar, insa respect la critici, este unul dintre cele mai bune filme ale anului 2010. DiCaprio nu numai ca isi traieste rolul la cele mai mari cote insa vedem frustrarea din ochii lui si acea dorinta de a afla adevarul. Parerea mea: nominalizare la Oscar. Scenele dintre el si sotia sa (Michelle Williams) sunt atat de frumos create si imaginate incat nu poti sa nu recunosti talentul de vizionar al lui Scorsese.
Asadar, pregateste-te de un regal cinematografic, asigura-te ca vezi filmul in cele mai optime conditii si vei fi martor la un adevarat spectacol psihologic pe "Shutter Island". Merita!

Prima regula Fight Club: sa vorbiti despre "Fight Club"

Brad Pitt si Edward Norton in Fight Club (1999)

Cel mai anarhic, dur si critic film asupra societatii din cate vezi! Da, asta descrie pe scurt filmul "Fight Club", capodopera lui David Fincher, dupa parerea mea, un adevarat festin si o celebrare a violentei de pe ecran.
Avand doua mari staruri de la sfarsitul anilor '90 in distributie, Fincher face uz de interpretarea convingatoare a lui Edward Norton si de prezenta dinamica de tip "scary but funny" a lui Brad Pitt.
In principiu, povestea filmului il are in prim-plan pe personajul interpretat de Edward Norton, ce sufera "aproape incurabil" de insomnie si isi gaseste refugiu in sedintele de consiliere a oamenilor ce sufera de diverse tipuri de cancer. Povestea se complica atunci cand apare in scena Marla (Helena Bonham Carter) dar si enigmaticul Tyler Durden (Pitt). Ideile extremiste ale acestuia precum si perspectiva acestuia asupra "consumatorilor" se reflecta puternic asupra personalitatii lui Norton, iar filmul devine treptat o degradare simbolica a laturii umane: incepand cu oameni care se bat cu bestialitate pentru a elimina stresul, continuand cu organizarea unor proiecte teroriste ample, totul culminand cu prabusirea unor cladiri ce simbolizeaza colapsul economiei bancare capitaliste, sfarsind prin melodia foarte sugestiva "Where is my mind" a celor de la Pixies. Fabulos!
"Fight Club" face parte din sfera acelor filme pe care ajungi sa le iubesti sau sa le urasti. Spre exemplu, la momentul aparitiei pe marele ecrane, criticii de peste Ocean au criticat vehement filmul prin tertipuri de gen "macho porn" dar si prin modul in care acesta aparent incurajeaza unele chestiuni de natura fascista, extremista precum si negativismul din societatea in care traim. Dar, ca unele filme care devin apreciate pe mai multa vreme si "cresc in timp" (vezi Donnie Darko), acesta nu a devenit numai un cult-hit, ci a crescut si prin scenariul uimitor ce a stat la baza filmului, finalul ramanand de referinta si dupa mai mult de 10 ani de la aparitie.
Ei bine, eu fac parte din acei oameni carora filmul li s-a parut mult mai mult decat un simplu film de la ora 10. Am trait o experienta ce m-a incantat pe deplin, am fost amuzat, speriat, intrigat, iar la finalul filmului simteam nevoia sa fac ceva ce sa iasa din toate tiparele deja expirate. Sigur ca e la urma urmei o fabula, o parabola la adresa vietii simple sau cotidiene insa nu imi amintesc un film care sa influenteze atat de puternic noul val de cineasti (exceptie facand Pulp Fiction al lui Tarantino).
Asa ca,  daca printr-o minune inca nu ati vazut filmul, lasati-va la indemana naratorului din film si spuneti-mi si mie cu convingere la urma regulile Fight Club! Asa, for fun!

miercuri, 22 februarie 2012

Brando traieste "pe chei" si joaca mai bine ca niciodata

Marlon Brando in celebra scena din "Pe chei/On the Waterfront"

 Am avut placerea de a viziona clasicul "On the Waterfront", cautand acea mare demonstratie a talentului actoricesc. Lansat in 1954, filmul se simte mai "fresh" ca niciodata din pricina multelor interpretari bune ale tuturor actorilor din film.
In primul rand, il vedem pe marele Marlon Brando care, dupa magnifica interpretare din "Un tramvai numit dorinta/A Streetcar Named Desire"(1951) al aceluiasi regizor Elia Kazan, scoate la suprafata acea "lupta cu propria constiinta", jucand rolul lui Terry Malloy, un fost boxer de mare succes, transformat din pricina mafiei, intr-un simplu vagabond. Cateodata mai face si cateva favoruri pentru mafie iar lucrurile se complica atunci cand prietenul sau cel mai bun este asasinat, iar sora acestuia (Eva Marie Saint) promite razbunare fata de coruptul sef mafiot Johnny Friendly (interpretat cu alai de Lee J.Cobb).
Aici se schimba totul. Personajul lui Brando traieste schimbari de constiinta si, influentat oarecum de discursurile revoltatoare ale preotului local (jucat magistral de Karl Malden) precum si de dragostea ce incepe sa o simta fata de sora decedatului Joey Doyle transforma locurile sumbre si saracacioase de pe chei intr-un adevarat labirint al rebeliunii si al justitiei sangeroase.
Filmul a castigat 8 Oscaruri in '54 si este considerat si in ziua de astazi una din capodoperele cinematografiei. Insasi celebra scena "I could've been a contender" a ramas vie pana astazi, expresie a suferintei eroului si a dezamagirii ce o simte fata de fratele sau mafiot (Rod Steiger) si mana dreapta a boss-ului Friendly.
Filmul se simte viu, realist, iar dupa ce vezi atatea explozii si CGI-uri pe marele ecran, la sfarsitul zilei, acest filme ti se va parea o "reimprospatare" a ceea ce inseamna acting, story, directing. Marlon Brando a fost des socotit drept cel mai mare actor al tuturor timpurilor datorita stilului cu care s-a impus si a influentat noua generatie de "actori metodisti", un idol pana si al marilor De Niro si Pacino. Urmareste acest film si vei vedea de ce! Trebuie vazut!